[silver_boy]

tot în nr. 139 al Dilemei a sort of post-scriptum la trecerea întru cele veºnice ale oracolului de la Dãmãroaia.
( Lucian Mândruþã e, poate, unul dintre cei mai talentaþi jurnaliºti- de departe mult mai talentat decât refugiatu ãla în sintaxã ºi metaforã de Turcescu, ºi evident decât Tucã care-a avut mojicia sã-l ia la pula într-o emisiune de pe veºnica Antena 1


Lucian MÎNDRUÞÃ | talon de participare
Brucan

Nu i-ar fi plãcut sã vã plictisesc cu apologii, aºa cã am sã fiu nepoliticos: cînd m-am apucat de emisiunea cu el, am avut sentimentul cã urma sã joc un rol de figuraþie în Jurasic Park, versiunea cu dinozauri comuniºti.
Partenerul meu avea toate datele: fost jurnalist stalinist, fost cmplotist de pe poziþii perestroikiste împotriva lui Ceauºescu, apoi fost fesenist, ba chiar unul mare de tot. Brucan n-a fost în GDS (deºi a mai mers la cîteva ºedinþe), n-avea cine ºtie ce respect faþã de societatea civilã (în esenþã, pentru cã-i plãceau playerii, nu comentatorii), nu se încurca în politeþuri (de-aia a ºi plãtit odatã 40 de milioane unui fruntaº þãrãnist, pe care îl fãcuse, avant la lettre de la CNSAS, securist!).
ªi totuºi, dupã 6 ani de întîlniri cu el în fiecare sîmbãtã (atunci se înregistra emisiunea), Brucan mi-a rãmas în memorie mai degrabã ca mamifer, decît ca saurian. Unul care a trãit, e drept, alãturi de dinozauri, însã a reuºit cumva sã supravieþuiascã extincþiei speciei dominante: activistul de partid.
Nu era genul lui, în fundul sufletului: era un om de lume, însã nu de mase. A trecut la stînga pentru cã asta era singura orientare legitimã (cool, dacã vreþi o expresie mai modernã) dupã rãzboi, pentru un evreu român, a cãrui soþie mai fãcuse ºi puºcãrie. A fost sincer atunci? N-am nici o îndoialã: nu era omul care sã mimeze simpatia sau antipatia, chiar ºi faþã de o idee.
Dar e însã mai complicat de atît, pentru cã stîngistul Brucan iubea de fapt viaþa, fãrã culoare politicã. A debutat înainte de 1940 în presã cu cronici mondene, mai exact, de restaurante. Avea nostalgia chefurilor dinainte de rãzboi, însã vorbea cu pasiune ºi de fazanii de la mesele oficiale din vremea lui Stalin. Undeva, burghezul din el se distra destul de bine ºi fãcea muºchi, gata sã iasã la suprafaþã odatã cu schimbarea de regim. Semnatar al scrisorii celor 6, a devenit în acelaºi timp disident cu spate asigurat ºi o anumitã relaxare. A avut-o pînã la sfîrºit. Agent secret? Poate. Însã nu unul vorbãreþ: spre deosebire de 007, Brucan a murit înainte sã-i aflãm întreaga poveste... Spre sfîrºitul vieþii a devenit oricum un adversar elegant, la fel ca James Bond, cu toate cã personajul Ceauºescu s-a convins probabil cã au existat ºi excepþii. N-a fost singura execuþie la care Brucan a fost pe-aproape. Ciorbea a pãþit-o ºi el, cu diferenþa c-a rãmas în viaþã. Alþi demnitari au simþit, în grade mai mici, ce înseamnã sã-þi punã un profet o vorbã bunã (sau rea), duminicã la prînz.
N-a fost un om bogat. Cea mai mare realizare a familiei dupã 1990 a fost achiziþia unei Skode, de care era ºi el foarte mîndru. A tras însã mai multe sfori decît milionarii de astãzi ai politicii. Într-o lume a patrioþilor cu cont individual în bancã, el a fost un sceptic dezinteresat. Într-o lume a românilor verzi ºi ultraortodocºi, el a fost un ateu cu o privire sãnãtoasã asupra minþii noastre îngrãdite de tradiþii. Ne-a dat o lecþie de democraþie, însã mulþi români nu i-au întors serviciul, mãcar cu o prezumþie de nevinovãþie. Pînã la capãt a primit mai puþinã recunoaºtere decît merita.
Cineva îmi spune cã Brucan a cerut moartea multor oameni, în articolele din anii ’50. Am multe rude care au mers la puºcãrie în aceiaºi ani, aºa cã îmi permit luxul iertãrii (aproape) în cunoºtinþã de cauzã. E ºi asta o ironie la care m-am gîndit adeseori: sã faci emisiune cu un om pe care bunicul sau unchiul tãu l-ar fi scuipat, de-ar mai fi trãit. Nu i-am povestit de asta niciodatã – ºi asta e singura pãrere de rãu, la despãrþire. Ce-ar fi zis Brucan? Sînt convins cã gãsea o filosofie în situaþia asta...
Eu ºtiu doar un lucru: n-ar fi fãcut emisiunea aceea dacã nu i-ar fi pãsat de noi, de români. Aici era patria lui, indiferent de murdãriile pe care le aruncau, în fiecare sãptãmînã, antisemiþii de ocazie care scriau la redacþie. ªi mai ºtiu cã a murit la locul de muncã: cu o carte alãturi. Pentru un om acuzat de lipsã de ºcoalã, e un final care seamãnã foarte bine cu un început. În care el oricum nu credea...
Am plecat de lîngã el cu trei ani înainte de final – pentru cã era prea puternic. Lumea mã întreba doar de el pe stradã – ºi asta e pînã la urmã descurajant. Am simþit însã nevoia sã spun tot ce ºtiam. Uite, a avut loc doar pe o paginã. ªi-n ºase ani ai vieþii noastre.