[mercutzio]

cea mai matura reactie, tot la maturi s-o cauti..


Andrei PLEªU | nici aºa, nici altminteri
Pe marginea dosariadei

Oportunitate. În numãrul trecut, vorbeam despre „pagubele colaterale“ ale unei deconspirãri survenite prea tîrziu. M-am mai gîndit. Deºi facem lucrurile tîrziu, mai tîrziu decît în toate celelalte foste þãri comuniste, e totuºi bine cã le facem. Vor fi confuzii, vor fi, poate, nedreptãþi ºi excese, vom avea de înghiþit, inevitabil, un desfrînat circ de presã, dar cred cã avantajele vor prevala: vom avea o imagine mai corectã despre instituþiile ºi politicienii noºtri, despre România de ieri ºi de azi, despre eºecurile noastre postdecembriste, despre noi înºine. Fireºte cã ar fi fost preferabil ca toate astea sã se întîmple la începutul tranziþiei ºi nu în preziua integrãrii europene. Pe de altã parte, nu s-ar fi cuvenit sã intrãm în Europa cu desuuri mîloase, turnînd parfumuri grele peste puroaie vechi. Iar cînd vorbim de corupþie ºi de dificultãþi economice, trebuie sã ºtim cã de vinã nu sînt numai micul furtiºag, neglijenþa, incompetenþa sau cine ºtie ce defecte naþionale. De vinã sînt obscure „lanþuri ale slãbiciunilor“, mentalitãþi inerþiale, resurse umane impure ºi decise sã profite de noul regim la fel, dacã nu mai mult, decît de cel vechi. Nu pot sã nu observ cã primii doi preºedinþi de dupã Revoluþie, deºi foarte diferiþi ca stil ºi ca doctrinã, nu par sã fi luat în serios importanþa ºi urgenþa unei curãþenii ca cea de azi. Ion Iliescu cãuta un „consens“ artificial, fãrã memorie, iar Emil Constantinescu avea – s-ar zice – alte prioritãþi. Zelul deconspirãrii l-a cuprins abia acum, cînd nu mai are mijloace reale de intervenþie. Emil Constantinescu a lucrat cu oameni pe care acum vrea sã-i dea în vileag. ªtia cine sînt pe cînd colabora cu ei? Dacã da, de ce i-a numit sau i-a acceptat în diferite funcþii? Dacã a aflat abia acum detaliile infamante pe care le invocã, se pune întrebarea cum le-a aflat. Are azi un mai mare acces la informaþie decît cînd era preºedinte? Trebuie admis cã cel care a fãcut ceea ce trebuia fãcut a fost Traian Bãsescu, el, care iritase pe mulþi (printre care mã numãr), avînd aerul cã nu poate condamna comunismul decît dacã i-o cere o comisie de experþi. Traian Bãsescu a dat drumul tuturor digurilor „strategice“ ºi bine a fãcut. Gestul lui trebuie flancat cu bunã-credinþã, cu rigoare, dincolo de orice calcul de conjuncturã ºi de orice partizanat. Tipuri umane. Pentru spectatorul detaºat (dar cît de detaºat poþi fi?), „dosariada“ scoate la ivealã portrete umane ºi reflexe comportamentale deopotrivã pitoreºti ºi îngrijorãtoare. Vedeta momentului rãmîne Mona Muscã. Uneori îmi e milã de ea, aºa cum îþi e milã de orice prestigiu surpat, de orice þintã, prea la îndemînã, a injuriei generale. Foarte surprins nu pot spune cã am fost. Simþisem, încã de cînd era ministru, cã talentul ei politic era mult mai mare decît competenþele ei reale, cã excela la capitolul „prezenþã scenicã“, gesticulaþie retoricã, ºarm popular, fãrã sã dubleze aceste înzestrãri cu discreþia nobilã a convingerilor autentice ºi a muncii adevãrate. Personajul pe care ºi l-a construit – fatã dintr-o bucatã, aproape de oameni, bãnãþeancã drãguþã ºi sincerã – era, în fond, foarte asemãnãtor cu acela al activistului „de omenie“ din regimul trecut. Mona Muscã reprezintã însã un tip uman care a invadat masiv lumea autohtonã, dupã 1989: e vorba de cineva care îºi adjudecã toate circumstanþele în interes propriu, care se slujeºte pe sine în orice împrejurare, scoþînd tot ce se poate scoate din capriciile vremii. Mona Muscã nu a crezut în socialism ºi nu a vrut sã facã servicii Securitãþii. ªi-a dat doar seama cã, în condiþiile date, viaþa era mai uºoarã ºi linia carierei mai dreaptã, dacã ºtiai sã faci concesii oportune. Penetrantã, hotãrîtã sã se descurce, sã valorifice în beneficiu propriu orice context, ea ºi-a schimbat, dupã Revoluþie, discursul, înþelegînd cã principiile ºi limbajul sînt altele. Într-un sens, adaptabilitatea, obstinaþia, forþa ei sînt admirabile. Demne de o cauzã mai bunã decît aceea a promoþiei de sine. Dacã o citesc bine, Mona Muscã va avea dexteritatea ºi energia de a se relansa. Nu pot refuza nimãnui dreptul la retractare ºi la un nou început. Dar chiar în varianta cea mai fericitã, credibilitatea ei va fi plinã de cearcãne. O vom contempla obosiþi, cu melancolia care, ei personal, pare sã-i lipseascã. Un cu totul alt caz este Ilie Merce. L-am vãzut la televizor ºi m-a cuprins o inconfortabilã rãcoare. Un caz extrem de conºtiinþã împãcatã. Nici o umbrã de vinovãþie, nici urmã de – oricît de formalã – „autocriticã“. A fost un om „de bine“, angajat într-o instituþie de bine. Securitatea era proteguitoarea românilor, securiºtii – niºte eroi cumsecade, informatorii – oameni de ispravã. Dacã erai cinstit, n-aveai de ce sã te temi. Pentru Ilie Merce, nu s-a schimbat nimic. Ba nu. Situaþia lui e mai bunã. E parlamentar, ne dãscãleºte de pe micul ecran, ia o pensie substanþialã. Nu pare tulburat nici mãcar de faptul cã toate beneficiile lui de-acum sînt rezultatul prãbuºirii sistemului pe care l-a slujit înainte. Din perspectiva lui, a zîmbetelor lui ºmechere, a frizurii lui galeºe, Revoluþia din decembrie putea foarte bine sã nu aibã loc. Totul era în regulã, totul este în regulã... Parcã tot Mona Muscã e mai simpaticã