inainte de a citi aceasta poezie proaspat scrisa (prima mea poezie intr-adevarul sens! ) va rog sa n-o treceti cu vederea (sentiment fals oferit de internet si cititul pe monitor)... ganditi-va ca o cititi pe o hartie galbena, prafuita si rasfoita de timp
(pt prima oara, nu sunt cuvinte aruncate care sa rimeze si ma simt mandru de asta, scuzati-mi atitudinea
)
Afundat in mii de cãrþi,
Un cod etic al omului superior
Precum universul se împarte în infinite parþi,
Ca o umezealã, cugetare pe un ton silenþios.
Universul e de nepãtruns cu gândul,
Raþiunea e înlocuita de spiritul,
Ca ºi fraþii STOICI: Epictet sau Zenon
Plâng cãci mã simt obositor
Cu amintire la vechile scrieri româneºti
DIMITRIE CANTEMIR - 'fortuna labilis'...
Vãrs o lacrimã de univers
ªi la acei oameni mã închin.
Condiþia umanã în raport cu timpul,
Mã face sã renunþ la univers;
Plâng ºi mã nãpãdeºte frigul...
Ca un bocet mut.
Cu cât îl adâncesc cu atât este mai ne înþeles...
Vars lacrimi de bucurie si afirm ca renunt la absolut.
The End