|
Biblia în limba româna
Dupa cum am anticipat deja mai sus, când discutam despre variante ale Sfintei Scripturi în limbile popoarelor din Europa de est, în Principatele române situatia traducerilor era diferita fata de cea specifica popoarelor învecinate. Bunaoara, înca pe la jumatatea secolului al XVII-lea un preot sas din Bistrita, pe nume Adalbert Wurmloch, putea sa constate despre preotii români în general, dar despre cei din Ardeal în special, ca ei "explica Epistolele Sf. Pavel si Evanghelia în limba româna, dupa citirea lor în slavona, pe care mirenii n-o înteleg". Vreme de câteva secole, românii au fost singurul popor din lumea ortodoxa a caror limba, dupa cum sublinia si Virgil Cândea, nu avea nimic în comun cu limbile folosite în cultul ortodox european - slavona si greaca. Ambele nu le spuneau mai nimic românilor, le erau straine. Astfel nu este de mirare ca în Principate, mai mult decât în alte parti ale estului european, s-a simtit de timpuriu nevoia unor traduceri în limba vernaculara, si ca acestea au vizat în primul rând Psaltirea si Noul Testament. Psaltirea, pentru ca este o carte veterotestamentara indispensabila vietii monahale crestine, iar Noul Testament deoarece contine texte utilizate cu regularitate atât în cultul public cât si în lucrarea învatatoreasca a Bisericii. Traducerile cele mai vechi, roade ale unor osteneli anonime, constituie corpusul unor texte din secolele XV-XVI. Regasim, între ele, fragmente din Faptele Apostolilor, din Epistole si, evident, Psaltirea (Codicele Voronetean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Voroneteana). La jumatatea secolului al XVI-lea, Filip Moldoveanul va imprima la Sibiu Evangheliarul Slavo-Român (1551-1553), cel mai vechi text tiparit al Noului Testament în limba româna, aflat astazi la Sankt Petersburg. Câtiva ani mai târziu, la Brasov, Diaconul Coresi publica Tetraevanghelul (1561), Faptele Apostolilor (1565-1567), Psaltirea (1570) si Psaltirea slavo-româna (1577), într-o româneasca destul de anevoioasa înca. Un moment important îl constituie publicarea Paliei de la Orastie, la 1582, reunind Facerea si Iesirea în traducerea unor carturari banateni si ardeleni (Efrem Zakan, Stefan Herce, Moise Pestisel si Archirie), care se folosesc inclusiv de versiunea maghiara a lui Heltai Gáspár (Cluj, 1551), pe lânga Septuaginta, Vulgata si un text ebraic nedepistat.
În secolul al XVII-lea, Alba Iulia devine un adevarat centru tipografic unde se imprima carti de cult în slavoneste mai întâi, iar ulterior în limba româna. Aici va aparea o Psaltire (1661), tradusa direct din ebraica, precedata însa de prima versiune româneasca integrala a Noului Testament (1648), pe care specialistii o considera unanim drept "una dintre pietrele fundamentale pe care s-a cladit, în secolele urmatoare, limba româna literara" (Florica Dumitrescu). Mitropolitul Simion Stefan subliniaza, în celebra prefata a cartii, importanta unei asemenea lucrari pentru viata spirituala a Bisericii si, totodata, atesta programatic intentia de a o difuza în toate teritoriile locuite la acea vreme de români.
Concomitent, în Moldova si în Muntenia sunt publicate si raspândite pe arii foarte extinse traduceri de mare valoare, cum ar fi: Evanghelia Învatatoare (1642), Profitologhionul (1680), Psaltirea în Versuri si Psaltirea de-ntales ale lui Dosoftei, iar vrednicul spatar Nicolae Milescu se osteneste cu talmacirea Vechiul Testament (1667). Toate acestea, alaturi de Evangheliarul (1682) si de Apostolul (1683) tiparite la Bucuresti sub patronajul lui Serban Cantacuzino si cu purtarea de grija a mitropolitului Teodosie, vor pregati terenul pentru aparitia, la 1688, a Bibliei de la Bucuresti - prima editie integrala în limba româna a textului Sfintei Scripturi. Cartea a fost tradusa dupa textul Septuagintei de catre stolnicul Constantin Cantacuzino, logofetii Serban si Radu Greceanu, cu sprijinul arhiereului Ghermano de Nyssa (directorul Academiei grecesti din Constantinopol) si al lui Sevastos Kymenites (directorul scolii grecesti din Bucuresti) si, cum spune mitropolitul Teodosie în cuvântul introductiv, alti "ai nostri oameni ai locului, nu numai pedepsiti întru a noastra limba, ce si de limba elineasca având stiinta ca sa o talmaceasca". Din punct de vedere lingvistic, Biblia de la 1688 valorifica experienta traducerilor anterioare si consacra, într-un mediu bazat pâna acum îndeosebi pe oralitate, valoarea textului scris.
|