|
12.
The Piano Tuner of EarthQuakes
fratii Quay
Marturisire:
De multa vreme un film nu m-a fermecat, revigorat si... cumva... implinit in asemenea grad.
Tema:
precum si in filmul prezentat la tiff anul trecut (benjamenta), fratii Quay vin cu acelasi ansamblu de probleme: cum putem trata malformatiile psihice, abaterile de la normalitatea general acceptata, cum emotivitatea transforma mental-sanatatea. dar daca benjamenta sta mai aproape de o prezentare cumva medicala, altfel spus, mai tehnica, circumscrisa, limitata, inchisa (in moarte), Acordorul vine intr-un plin poetic (herbert, trebuie sa vezi acest film!) unde valoarea nu este data de inchiderea, de solutionarea cazului, ci de deschiderile pe care (inspre) finalul le schiteaza.
Reconstituire.
un paysage tulburator, amestec de baroc si gotic. castelul/sanatoriul doctorului Emmanuel (cel iubit/ales de Dumnezeu) Droz inaltat pe o stanca in gura marii. noaptea transforma locul intr-o fascinanta marturisire filmica, un blue&gray-scale imagistic de un rafinament rar, o chemare in vis, o departare de realitate, o implicare in nedefinit.
Malvina e cantareata de opera. moare/e omorata in timpul unei reprezentatii pentru a fi rapita de catre doctor. poate ca durerea ei de a fi parasita in ajunul nuntii de catre Alfredo a declansat cutremurul care a doborat-o pe scena.
doctorul, vraci, saman, om de stiinta in acelasi timp, o readuce in lume... insa in lumea sa. unde visul trait este visul altcuiva iar realitatea iti este supta de de blocuri mecanice, depozite create intru a eterniza frumusetea miscarii, frumusetea atingerii, frumusetea lunecarii unui cerc de cauziuc in jurul genunchiului...
Malvina revine la viata intr-o scena fulgerand undeva in minte o repetare pe o suprafata acvatica a trezirii din Frumoasa din padurea adormita.
ea trebuie sa fie vindecata, iar tratamentul nu poate fi decat montarea unei opere in care in fictiune trauma ei sa fie recuperata, urmand ca povestea sa fie inghitita de marele mecanism pentru a-si trai fericirea apoi.
dar blocurile mecanice sint dereglate, mainile oamenilor mecanici prinsi inauntru se despart de corpuri si alearga neincetat, vaslesc, declansand haotic visurile. fiindca visurile fiecaruia vin dinspre acele blocuri unde realitatea a fost captata pentru a nu afla vreodata sfarsit.
Fernandes, acordor de pianuri, e adus pentru a regla mecanismele. El il va juca in piesa conceputa de doctor pe Alfredo.
se indragosteste de Malvina si planuieste cutremure in vremea piesei montate incat cu ea poata scapa in realitate. insa progrmarea pe care o face nu depaseste, nu insala, al saselea nivel de codaj impus de doctor (al saselea om mecanic, dupa numele din film) iar cei doi raman captivi intr-un bloc de virtualitate inchis. blocati in nemiscare, in privirea directa, raman nemorti dar si nevii intr-o continua afirmare a iubirii lor.
si toate aceste nu vin decat sa implineasca pictura de la intrarea in castel. calcand in film, ei vin sa aduca-in-fapt ralitatea-din-care-pleaca in virtualul-in-care-sfarsesc... totul anuntat in pictura preexistenta.
realizat in nota expresionista, la granita dintre teatru si film. lectie de filosofie in expresie lirica si expozitie arhitecturala in tuse poetice.
cate analogii nu lasa in urma pelicula fratilor Quay...
la finalul filmului mi-am simtit toracele atat de mare incat tot aerul din lume nu l-ar fi putut umple... iar respiratia mi-era mult mai usoara!
|