[silver_boy]

Cannes 2006

„Cãtãlin Mitulescu, un tânãr cineast român supraînzestrat”
Magda Mihãilescu
(Gandul 24 Mai)

Titlul nu este al meu. L-am împrumutat din cronica „Ciao Ceaucescu”, apãrutã în Le Film Français, a doua zi dupã proiecþia pentru presã a debutului în lungmetraj. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii”: „Lectura genericului acestui prim film al regizorului Cãtãlin Mitulescu are de ce sã stârneascã invidii – se spune încã din cea dintâi frazã. Acest tânãr cineast român supraînzestrat („surdoné”, în original) beneficiazã nici mai mult nici mai puþin decât de nãºirea conjugatã a lui Martin Scorsese ºi a lui Wim Wenders în calitate de producãtori executori. (...) Aceastã operã a unei estetici somptuoase, coprodusã de Strada Films ºi Les Films Pelléas, îºi fixeazã acþiunea în 1989, concentratã fiind pe educaþia sentimentalã a unei adolescente care viseazã sã fugã din þarã chiar în momentul în care dictatura lui Ceuºescu era în agonie”. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” s-ar putea numi, cred, ºi „Cum dã peste noi istoria”, pentru cã asta vedem pe ecran, frânturi din viaþa trãitã de oamenii dintr-un cartier mãrginaº, în ultimul an al terorii. Istoria se insinueazã în existenþa fiecãruia, chiar în jocurile copiilor care resimt rãul în felul lor. Dacã ei evadeazã în fantezie, adolescenþii chiar vor sã plece departe de-a binelea, în timp ce pãrinþii îndurã, unii înarmaþi cu modestul curaj de fiecare zi, alþii împãcaþi cu propria lor laºitate. Este cu totul inutil sã comparãm filmul cu alte succese ale cinematografului nostru din ultima vreme. Am auzit, printre ai noºtri, proclamând: „Nu este Moartea domnului Lãzãrescu”. Nu este ºi nici nu trebuie sã fie. Cãtãlin Mitulescu are un cu totul alt dispozitiv estetic, nu te loveºte în moalele capului, ci te învãluie. „Cum mi-am petrecut sfârºitul lunii” este tulburãtor tocmai prin transparenþa unei stãri difuze de aºteptare a ceva care trebuie sã se întâmple, pluteºte în aer, prin fluiditatea succesiunii imaginilor (operator: Marius Panduru), care adunã toate personajele în aceeaºi barcã a speranþei ce ne rãmâne mereu, chiar dacã vaporul luminos ºi straniu din splendidul final al filmului se tot îndepãrteazã de noi. Am vãzut spectatori ieºind din salã cu ochii aburiþi de emoþie, la sfârºitul unei alte proiecþii, în care mai pãtrunde ºi publicul, nu numai ziariºtii care au pierdut spectacolul pentru presã. De altfel, la aceastã întâlnire din miezul zilei de ieri, cel care l-a prezentat pe cineastul nostru a þinut sã spunã cã face acest oficiu „nu numai cu mândrie, ci ºi cu emoþie”, pentru cã nu se întâmplã mereu sã recomanzi un tânãr care, dupã o Palme d’ Or pentru scurtmetraj, intrã în selecþia oficialã cu debutul în ficþiunea de lung metraj. Pentru cã a fost imediat acaparat de jurnaliºti strãini ºi televiziuni, nu am putut schimba decât câteva cuvinte cu autorul, care a urcat pe scenã însoþit de coscenarista Andreea Vãlean, de actriþele Dorotheea Petre (descoperitã de Ruxandra Zenide în Ryna, produs de acelaºi Mitulescu), Carmen Ungureanu (amândouã, în ciuda puþinei experienþe, deþin secretul vibraþiei în faþa camerei) ºi de o impresionantã echipã de coproducãtori francezi. De altfel, nu cred cã am mai vãzut un generic care sã ne aducã la cunoºtinþã câte forþe s-au unit pentru a susþine un film românesc: Eurimages, Surdances, Canal +, Uni Etoile 3, Cofimage 7, Sofica, Briarclif Film, Acht Frankfurt. Nu sunt sigurã cã i-am notat pe toþi.