|
Nimic mai potrivit decît un moment de sinceritate în Sãptãmîna Mare. Cel mai greu dintre toate: noi înºine faþã-n faþã cu noi înºine. O spovedanie fãcutã în oglindã, în care sã avem, cu adevãrat, tãria de a recunoaºte. Cã minþim. Un exemplu: aud din ce în ce mai mulþi indivizi în jurul meu comentînd Codul lui da Vinci. Oamenii îºi dau cu pãrerea, subiectul a devenit pasionant ca o telenovelã. De la Hollywood, cum altfel?, înþeleg cã ne paºte un film. Cu Tom Hanks. Succes garantat. Vor fi, aºadar, ºi alte discuþii. Inclusiv cronici. Eu zic cã ar trebui sã ne bucure forma aceasta primitivã, fie ºi vulgarã, în care se redeschide apetitul unora pentru Mîntuitor, Evanghelii, Apostoli ºi Bisericã. Mãcar îi intereseazã. Pe unii, faptul cã alþii ajung sã citeascã despre Christos, ca ºi cînd ar parcurge paginile unui roman poliþist, îi îngrozeºte teribil. De mine, e departe gîndul cã ar comite o blasfemie. Altceva nu-mi dã pace. Tristeþea cã, preocupaþi fiind sã-l caute pe Iisus în detalii cronologice sau biografice, pierd esenþa mesajului christic. Nu-i poate opri nimeni, decît, cu siguranþã, tot Christos însuºi. Pînã atunci însã, mint. Oameni care n-au atins în viaþa lor paginile Evangheliilor comenteazã romanul lui Dan Brown. Îi dau dreptate ºi se zbat în mod bizar, straniu chiar, sã demonstreze cã ºi Christos a fost om. Cã a iubit, cã a avut copii sau cã n-a înviat. Repet, cei mai mulþi dintre ei o fac ºi o spun fãrã sã fi parcurs vreo paginã a Noului Testament. Au vãzut însã filme: al lui Zeffirelli, al lui Mel Gibson, documentarul de pe National Geographic despre Evanghelia lui Iuda... Cunosc, aºadar, în mare, cu ce se mãnîncã creºtinismul.
În plus, þin post o datã pe an, în Sãptãmîna Mare, ºi merg la bisericã de Paºti. Suficient. Sînt, cum s-ar zice, în trend.În lumea celor plictisiþi de aceleaºi veºnice discuþii despre modã, maºini, DJ ºi chefuri a apãrut un nou subiect: Christos ºi Maria-Magdalena. Dragostea dintre ei. Fericirea unora de a descoperi, cum spuneam, cã, poate, s-au iubit chiar trupeºte. ªmecherii îºi fac cu ochiul ºi rîd zgomotos. Pentru orice desfrînat, e un moment de maximã relaxare sã constate cã nu e singur în pãcatul lui. Iar dacã ºi Christos intrã sub bãnuialã, cu atît mai bine. E împãcat, se dãrîmã mituri, iar el se îndepãrteazã de vinã. Necredinciosul doarme liniºtit. Am auzit, mai puternice ca oricînd, îngrijorãri pentru ce va sã fie. Oameni ºi preoþi plîngînd dispariþia încrederii în Christos. De-ar cãuta însã dincolo de aparenþe, ºi romanul lui Dan Brown ºi discuþiile despre Christos-omul ar trebui sã-i bucure. În cele din urmã, chiar ºi cei care azi inventeazã bancuri despre amanþii Iisus ºi Maria vor fi bucuroºi sã descopere în Christos Calea, Adevãrul ºi Viaþa. ªi nici n-avem de unde sã ºtim dacã nu cumva tocmai aceste discuþii - aparent vulgare ºi, pe alocuri, chiar obscene - sînt un alt fel de lucrare dumnezeiascã prin care El ne aduce pe calea cea bunã. Acum, mai mult ca oricînd, vorbim din nou despre credinþã ºi faptele lui Christos. Pe alocuri, hulim. ªi inventãm cãrþi sau filme. Dar, dincolo de toate, despre El vorbim. ªi, cum nebãnuite sînt cãile Domnului, în cele din urmã, tot la El vom ajunge.
Robert TURCESCU
|