Da, lecturile de specialitate (cele cu adevärat bune), sunt esentiale - dar nu suficiente.
Mai e nevoie si de experientä, pe douä planuri:
- în relatie cu procesul propriu-zis de realizare a filmelor (dacä nu neapärat asistând direct, ceea ce e cam greu, mäcar prin discutii cu realizatori, sau cel putin prin urmärirea atentä a interviurilor pe care le dau), pentru a întelege drumul de la intentie la realizare, unde si cum se poate gresi, sau dimpotrivä, cum se dezvoltä ceva foarte bun pornind de la o conceptie mai vagä sau mediocrä (exemplu: cum a ajuns
"Päsärile", de la cartea lui Daphné du Maurier, la filmul lui Hitchcock; sau, chiar în cazul de fatä - Tudor Giurgiu: cum a reusit sä dea mai multä concretete unui roman care bältea, si dimpotrivä, cum n-a reusit sä finalizeze personajul Sandu, care era atât de ofertant ca idee).
- experientä propriu-zisä de lucru: scris multe multe multe analize de film, mereu atent, mereu în continuä auto-perfectionare; evolutie si rodaj; la început, consultäri cu cunoscätori într-ale meseriei.
Avertismente:
- sä nu faci prea multä "literaturä" în jurul analizei; un stil nu numai clar, dar si creator, incitant, captivant, este un instrument obligatoriu al cronicarului de cinema (dar sä nu devinä un scop în sine!).
- sä nu "povestesti filmul" (chestie pe care o fac doar amatorii - si unii profesionisti în situatii speciale, de pildä D.I. Suchianu, la bätrânete: ce sä se mai punä el räu cu unii sau cu altii?
Asa cä povestea filmul în scris, si nu se supära nimeni).
- sä nu fii prea "descriptiv" (în sensul de a însira pe hârtie ceea ce se vede cu ochiul liber pe ecran); cronica li se adreseazä si spectatorilor care au väzut deja filmul, si vor sä-si completeze opiniile despre el.