|
Oraº între portiere
A fost odatã un oraº în care nu mai era loc, de prea multe maºini. Marginile strãzilor ºi trotuarele erau ocupate de automobile, pe douã sau trei rînduri. Pietonii se strecurau printre boturi, portbagaje ºi oglinzi retrovizoare. Primãria anunþa tot felul de mãsuri pentru decongestionare, care se pierdeau însã pe undeva prin mulþimea maºinilor ºi a claxoanelor. Patronii parcãrilor ºi chiar taxatorii erau tot mai importanþi ºi tot mai bogaþi. Spaþiile verzi dintre blocuri au început sã fie ºi ele ocupate de automobile. La început, erau iniþiative timide care însã au fost repede depãºite de un adevãrat iureº al desfiinþãrilor gardurilor vii ºi al tãierilor copacilor. Peste tot se trasau linii albe pentru parcare, linii care în curînd n-au mai putut fi nici ele respectate. ªoferii parcau tot mai înghesuit ºi abia mai reuºeau sã-ºi deschidã portierele ca sã se dea jos de la volan. Mulþi au început sã þinã curã de slãbire, pentru a se putea strecura mai uºor. Cînd toate spaþiile dintre blocuri s-au ocupat, unii au pus ochii pe grãdinile caselor. La început, i-au rugat pe proprietari sã le dea provizoriu cîte un colþ din grãdinã ca sã parcheze. Cu timpul, nu s-a mai þinut seamã ºi nici nu s-a mai ºtiut care a cui grãdinã este. Gardurile au fost rupte, iarba cãlcatã, copacii mai mari tãiaþi, iar copãceii, pur ºi simplu, smulºi ori cãlcaþi de maºinile de teren. Dupã ce ºi aceastã fazã s-a încheiat ºi nu s-a dovedit de ajuns, proprietarii de maºini, care de fapt erau toþi locuitorii oraºului, au pus ochii pe parcuri ºi pe cimitire. Un analist a lansat teoria cã parcatul pe morminte ar þine de cald sufletelor celor morþi care, astfel, vor ºti cã urmaºilor le m
. erge bine fiindcã au toþi maºini. S-a inventat ºi un sistem de cruci rabatabile, aºa încît sã se poatã circula peste ele. Dar partea carosabilã a strãzilor ºi a bulevardelor devenea tot mai micã ºi mai sinuoasã, aºa ca un rîu de cîmpie la vreme de secetã. Ambuteiajele din intersecþii erau tot mai dese, deveniserã chiar o regulã. Agenþii de circulaþie îºi aruncau caschetele ºi fugeau îngroziþi de o asemenea slujbã. Tot oraºul tremura albãstriu în lumina gazelor de eºapament, care se înãlþau în aer zi ºi noapte. Cu timpul, viteza medie prin oraº a scãzut la cîþiva metri pe orã. Lumea a început sã recurgã tot mai mult la scutere sau motociclete care se puteau parca pe palierele sau pe balcoanele blocurilor. La orele de vîrf, locatarii se înghesuiau pe scãri în sus ºi-n jos, þinîndu-le de ghidon. Pînã cînd, cîþiva tineri au constatat cã pot urca pe roþi pînã în dreptul apartamentului, fãrã sã mai opreascã motorul. Ideea s-a extins. S-au fãcut chiar reguli de circulaþie pe scãri. Dupã o vreme, s-a constatat cã în blocurile mai mari nu e destul loc, iar administratorii i-au obligat pe locatari sã spargã ziduri ºi sã-ºi desfiinþeze camere pentru a se putea construi mai multe benzi de circulaþie. Cu toate astea, viteza medie prin oraº ºi chiar prin blocuri, cu motocicleta, scãdea dramatic. Institutele de sondaj vorbeau de cel mult un metru pe orã. Pietonii nu mai aveau loc oricum pe nicãieri ºi se aºtepta cu o oarecare febrilitate momentul zero, atunci cînd totul avea sã se blocheze definitiv... cînd nimeni nu ar mai fi putut înainta ºi nici n-ar mai fi avut loc sã se dea jos din maºinã sau de pe motocicletã... încremenirea finalã.
Andrei MANOLESCU, in Dilema veche nr. 116
|