[Pitbull]

Gata - väzut, pläcut, cronica fäcut.
Ba chiar, ca sä vä econosmisiti voi timpul (cä dac-oti citi cinci minute-n plus, tusiti!), mi l-am sacrificat eu de-am ajustat si la o variantä scurtä a cronicii. Dacä unele afirmatii din ea vi se par nesustinute, gäsiti argumentele în formula completä.
Fatä de cele discutate mai sus, în general sunt de acord cu majoritatea observatiilor - numai cä nu l-as considera un film care "urcä spre mediocritate", ci...

... un film schweitzer
(Cronica pe scurt)

Când eram mic, schweitzer-ul (sau - na! - svaiteru') era brânza mea favoritä. Chestia e cä-n svaiter, gäurile sunt la locul lor. Nu prea au ce cäuta-ntr-un film - ca, bunäoarä, "Legäturi bolnävicioase": un film bun, dar plin de gäuri cât pumnul!
De ce e bun?
În primul rând, pentru cä nu plictiseste. Se urmäreste cu pläcere si interes. În al doilea rând, pentru cä... Ei, aici, lucrurile devin mai complexe si cu multe aspecte.
Pentru început - de ce "Legäturi bolnävicioase" - cu atât mai mult cu cât filmul nu-si propune sä fie nici preacuvios, nici moralizator, nici mäcar condescendent? În substanta lui intrinsecä, nu existä notiunea de "bolnav" - ceea ce ne duce la o primä gaurä a svaiterului: titlul, în mod paradoxal, sunä bine da' scârtâie!
Särim astfel în cea de-a doua gaurä - partial plinä, din fericire. Tudor Giurgiu si-a propus sä înfätiseze o poveste despre lesbianism färä nici un fel de partis-pris-uri - ba chiar... färä lesbianism! Relatia celor douä protagoniste nu e urmäritä, în esentä, ca o legäturä ilicitä, ci pur si simplu ca o poveste de dragoste. Comentariile privind caracterul ei homosexual si raporturile acestuia cu lumea din jur sunt reduse la minimum si rämân prea putin relevante fatä de latura umanä.
Dincolo de aceste considerente, ne iese în cale o nouä dualitate împlinire/neîmplinire: personajele. Alex si Kiki au date de pornire extrem de generoase, care nu depäsesc stadiul unor crochiuri intolerabile la cel mai elementar nivel dramaturgic. Desi situatiile în care sunt puse le prilejuiesc reactii puternice - si, adesea, spectaculoase - substanta personajelor rämâne nepermis de firavä.
Aceeasi oscilatie se remarcä si în interpretarea actritelor - douä tinere cu date certe, încä în curs de maturizare profesionalä. Ioana Barbu e expresivä, sensibilä, nuantatä, dar de la un timp registrul ei începe sä-si releve limitele si lipsa de imaginatie. Maria Popistasu, comparativ mai neîndemânaticä si mai pe-aläturi în general, reuseste totusi sä compunä un portret cel putin credibil (si chiar cu accente expresive) al neuroticei în crizä de identitate.
Enters Tudor Chirilä, unde lucrurile încep sä se complice. Totul începe cu ambiguitatea dramaturgicä a personajului, introdus artificial în poveste, pentru a completa polaritatea clasicului "dacä / dar dacä", dar rämânând exterior acesteia. Prezenta lui Sandu complicä universul familial al lui Kiki, färä însä ca nimic sä facä tabloul mai complex. Secventa prânzului în familie, menitä sä întregeascä acest portret de grup, rämâne la nivel de schitä, sau propunere - formalismul steril al pärintilor nu izbuteste nici mäcar sä sugereze resorturile degenerärii copiilor. Iar interventiile lui Sandu nu influenteazä în nici un mod semnificativ evolutia relatiei Alex-Kiki - decât cel mult la nivel superficial, al unor reactii imediate. Termenii ecuatiei "dacä / dar dacä" rämân separati.
Ca atare, Sandu începe prin a fi (si rämâne) un personaj în sine. Lipsitä de un fond autentic, prezenta lui spectaculoasä, combinând pitorescul cu repulsivul, perversitatea cu candoarea, farmecul cu scabrosul, devine, poate, cel mai ratat dintre pariurile filmului. Contradictiile personajului îi oferä actorului, deja consacrat în teatru si muzicä, sansa de a dovedi cä stäpâneste si o bunä parte din mijloacele de expresie proprii ecranului (în special în cele câteva - prea putine - täceri si priviri care-i marcheazä prezenta). Din päcate, finalmente Sandu rateazä din vina regisorului. Desi se simte clar efortul lui Tudor Giurgiu de a colabora cu interpretii, în multe privinte rämâne descoperit.
Ceea ce ne duce la o altä zonä de relief profund denivelat al filmului: socanta alternantä între firescul si artificialitatea majoritätii personajelor. Replicile credibile, scäpärätoare si pline de haz sunt intercalate într-o mult mai întinsä succesiune de artificiozitäti, conventionalisme si "literarisme" expozitive.
Cel mai nepläcut rateu, în acest sens, rämâne aceeasi secventä a prânzului - de o energie potentialä explozivä, care se fâsâie prin stäpânirea insuficientä a paginärii cinematografice.
Noroc cä lucrurile se salveazä în mare mäsurä cu ocazia secventei gemene - confruntarea cu familia Alexandrei. Pe bunä dreptate, s-a observat cä e cea mai reusitä secventä a filmului. Tensiunile explodeazä si, în sfârsit, asistäm la o fulgurantä radiografie a conflictelor multiple care mocneau latent dedesubtul povestirii. Neîmplinirea secventei e doar relativä, prin faptul cä-i lipseste o anumitä rotunjime de constructie, o necesarä dozare a cresterii conflictuale, iar unele elemente de completare (cum ar fi personajul Mihaelei Rädulescu) se finalizeazä doar partial.
Aceeasi mäiestrie incompletä a gramaticii cinematografice se regäseste si în finalurile rezolvate simplist si conventional ale unor secvente (prânzul, sau dialogul dintre Alex si tanti Lucretia în bucätärie), desi nu lipsesc nici articulärile armonioase si solide - încheierea secventei erotice nocturne de la Pietrosita si conjugarea ei cu dimineata imediat urmätoare.
În fond, aceste douä secvente, singurele în care latura sexualä a relatiei dintre protagoniste se expliciteazä cu adevärat, sunt printre cele mai reusite din film. În special secventa de noapte se distinge printr-o rarä frumusete si discretie, atât în jocul actritelor, cât si în cadraj, iluminare si formatul cinematografic general.
De altfel, nu încape nici o îndoialä cä aceasta este una dintre principalele calitäti ale filmului. Tudor Giurgiu stie sä "filmeze frumos" si expresiv. Existä numeroase cadre cu valente plastice manifeste, compozitii minutioase, unghiulatii inventive si surprinzätoare - färä însä a cädea în capcana unui estetism ostentativ - si as presupune cä în aceastä directie se orienteazä principalele sanse ale evolutiei lui Tudor Giurgiu ca regisor. Se prea poate ca filmul românesc sä fie pe punctul de a dobândi un nou "stilist" - în sensul bun al cuvântului.

Mihnea Columbeanu,
19-20 aprilie 2006,
Bucuresti, România