[silver_boy]

îmi aduc aminte de replica unui amic (poet) cãruia la o bere i-am reproºat (ce m-o fi apucat?) "facilitatea" poeziei în raport cu filosofia and lit.
Mi-a rãspuns intrigat cã a muncit la poemele lui "cãrând cu roaba"
I really dont know de ce mi-am amintit de faza asta citind articolul lui C. Stãnescu din Gandul...poate pt. cã, îndeobºte, munca poetului e cosideratã de simþul comun o muncã "neserioasã", neproductivã ºi cronofagã
Uite, totuºi, cã poeþii au pus ºi ei mîna pe ceva ( nu numai pe condei)
ºi chiar au cãrat cu roaba ( nu numai poeme)


Un colonist american

C. Stãnescu
(Gândul 6 Aprilie)



Frumoasã ca o metaforã, definiþia lui Carl Sandburg, dupã care poetul este un animal marin ce se târãºte pe uscat, nãzuind sã zboare, are ºi defectul de a consacra imaginea standard a scriitorului buimac ºi inadaptat, lipsit de abilitãþi practice de a se “descurca” în lumea realã. Definiþia vine pe urmele albatrosului baudelairean, strãlucitor în vãzduh, încurcat pe pãmânt de aripile greoaie mânjite de noroi. O herminã imaculatã dintr-o poezie a lui Virgil Carianopol cultivã aceeaºi imagine a scriitorului handicapat, picat din lunã ca Adam cãzut din Rai. Imaginea publicã a scriitorului ca fiinþã “lunaticã”, din altã esenþã decât muritorul de rând s-a îngroºat pânã la caricaturã dupã ce, conformându-se cu tot dinadinsul acestei rame romantice în care a fost vârât, scriitorul român a practicat, mai mult decât alþii, existenþa boemã ºi fãrã cãpãtâi ca pe o adevãratã “meserie”, meseria de a nu face nimic. Parizianul Cioran a exaltat ºi el “meseria de parazit” universal. În comunism, o lungã serie de scriitori au murit cu zile refugiindu-se iluzoriu din “paradisul omului nou” în boemã ºi “paradisuri artificiale”. Cu o expresie brutalã, aurolacii de azi sunt verii decãzuþi de tot ai “albatroºilor” din trecut. Prãbuºiþi ºi din pricina unui vãdit deficit de vitalitate, care a sfârºit prin includerea nu doar simbolicã a scriitorului printre asistaþii sociali, în rând cu pensionarii, bolnavii, handicapaþii ºi alte categorii bãtute de soartã. Cu aceastã mentalitate de asistat a intrat scriitorul în noul capitalism cu faþã sãlbaticã. Dacã tot ne place sã privim peste umãr cu nespuse nostalgii spre “interbelicul” paradisiac al tuturor posibilitãþilor, sã scoatem de acolo ºi modelul scriitorului ce contrazice violent imaginea albatrosului cãzut ºi a artistului ca asistat social. E vorba despre cel mai mare poet român de dupã Eminescu, adicã despre Tudor Arghezi, cel nãscut acum o sutã douãzeci ºi ºase de ani, la 21 mai 1880, nu în Cãrbuneºtii Gorjului, cum spune folclorul literar, ci pe strada Þãranilor nr.46 din Bucureºti. Într-o schiþã autobiograficã, autorul Testamentului spune cã “la 12 ani dam lecþii de algebrã unui adult, în vacanþele ºcolare lucram ca ucenic la un pietrar, poleind inscripþiile din cimitire, la 16 ani eram secretarul unei expoziþii de picturã, la 17 ani intram laborant în uzinã ºi la 18 ani conduceam laboratorul Fabricii de zahãr de la Chitila. Faurul este omul multor meserii, practicate toatã viaþa. În strãinãtate, spune el, am cãrat cu spinarea, am vândut bibelouri de zece cenþi bucata, am învãþat sã fac inele ºi capace de ceasornic. “A încercat, ca sã-ºi scoatã pâinea, zice Galaction, toate meseriile cu putinþã”. Nu toþi visãtorii sunt poeþi, iar Arghezi, mare poet, n-a fost un “visãtor”. Cumpãrã, în 1926, un teren de 17.250 mp peste drum de închisoarea Vãcãreºti, pe care o “vizitase” dupã procesul colaboraþioniºtilor din primul rãzboi mondial. Albatrosul acesta se resemna sã ºtie cã scrisul nu-i o meserie, ci mult mai mult, dar ºi mai puþin decât atât: o vocaþie. La început, Mãrþiºorul a fost un pãmânt arid, cu “o groapã unde se scãldau bivolii”. Ridicã mai întâi, cu mâinile lui, “o cãsuþã de lut” ºi un “bordei” – magazie de materiale ºi unelte. Mâna poetului þine bine hârleþul ºi ciocanul de bãtut cuie. Îi someazã pe visãtori, pe confraþii “albatroºi”: “cumpãraþi-vã terenuri lângã mine, sã întemeiem o colonie literarã”. Face pionierat, ca un colonist american: “am introdus apã, luminã, am izbutit sã pietruiesc bucata asta de uliþã ºi sã se facã o stradã, am adus cel dintâi telefon”. Din piese luate de la telali, la mâna a doua, îºi încropeºte ºi o tipografie, “Potigrafu”. Suflecându-ºi mânecile, “am tras brazdã nouã”, sapã o fântânã, primul puþ de beton ºi roatã cu cablu – “puþul american”. A desþelenit, vorba lui ªolohov, pãmântul. Este arhitectul ºi meºterul propriului paradis, Mãrþiºorul. Noaptea e a scrisului, ziua ºi-o împarte între lopatã, cleºte ºi ciocan: “Cu o satisfacþie pe care nu o dã literatura, am bãtut câteva mii de lemne cap în cap ºi spinare peste spinare ca sã pui pe picioare o clãdire de gospodãrie ajunsã la vârf. Acolo unde locuiesc fac toate muncile unui argat, laolaltã cu nevasta ºi copiii mei, cãrora nu le e ruºine decât de patru lucruri – sã nu paraziteze, sã nu mintã, sã nu fure ºi sã nu cerºeascã”. În audienþã la “despotul luminat” Carol al II-lea, cere ajutor pentru modernizarea cartierului. În “Bilete de papagal” continuã în felul sãu aceste audienþe “în folos obºtesc”: “Mãria Ta, bolim de mare lingoare. Vrem un stãpân care sã cãlãreascã timpul ºi sã-l comande. Avem nevoie de un bici, pe zi, peste ochi ºi de o bãtaie sãptãmânalã la moalele spinãrii”. Leacuri tocmai bune ca sã nu mai “bolim” de metafora lui Sandburg, de lingoare, de visãtorie sterilã ºi de alte boli ce fac din “albatros” un mare handicapat ºi un permanent asistat social. Poet genial, marele nostru colonist american nu face doar o metaforã scriind, în prea uitatul Testament, cã ºi-a transformat “sapa-n condei ºi brazda-n cãlimarã”…