Am sa ma incumet si eu sa pun o poezie scrisa de mine...de fapt, doua
The Saddest Music in The World
Sãrutã-ne,
Alungã aceste, rãtãcitoare, mult prea
Umbre,
Ne du departe de valea crucificaþilor
Lãcrimãm
Lãcrimez
Lângã mine aud o inimã de sticlã
Cum se sparge
Trezeºte-ne
Corãbii
Pe când lunar se-avântã-n depãrtãri
Fãrã ultima ºoaptã
ªi mâinile cãzute trist în poalã,
ªarpele mã învaþã sã repet dupã el:
„ – Aceasta este ora Lupului”
Cuvinte pe când
În scaune cu rotile sângereazã
Sublimul amurg al agoniei noastre...
Ascultã!
Prin vis ºi albe prafuri
Moartea se aude cãlare
Sau cioburile
Geamului spart
A adormit acum,
Nu
Nu e dreptul tãu sã îl trezeºti
Din capãtul lui de lume
Unde cu grijã ºi-a închis inima
Spune-le ca nu mai existã
Nici albii amanþi de la capãtul pãdurii
Peste luna prãbuºitã
Deºertul naºte nefericite legende
În limba ceasurilor demult dispãrute
Priveºte...
Prin perdele
Fantoma ta se vede
Miºcându-se trist
Senzual
Ca lenta sinucidere
A unei balerine
Nimic nu se salveazã,
Zici
În pustie statuile
Predicã geneza naºterii,
Sexualitatea divinã
Sau avortul îmbrãcat în mireasã
La capãtul seringii se aflã scrisorile de dragoste
Epopeea unui prometeu de porþelan
Ce a gãsit focul între coapsele
Unei femei de lut
Pe care pânã ºi dumnezeu a uitat sã o nascã
Aminteºte-þi cã noaptea poartã semnul tãcerii
ªi visele sunt negre gânduri
Ascunse întrun colþ obscur al camerei
Felinarele sunt monºtri
Atunci când lumina lor te priveºte numai pe tine
Demult un înger mi-a ºoptit:
„ – Crucea sau pustiul”
Între ele se poate sparge un glob de cristal
O lume îºi poate schimba cursul
Fãrã ca nimanui sã îi pese
Iar noi,
Suntem mereu delãsãtori
În mersul sfidãtor printre amintiri
O viaþã ce s-a ni s-a ridicat împotrivã-ne
Fiindcã nu am învãþat nimic din ea,
O enigmã ce poartã un craniu în capãt,
Ca o ultimã capcanã a senzualitãþii
Picturile zac mute
Nicicând neputând sã alunge
Cancerul ce se târãºte în salã
Frigul infernal
ªi pereþii deun albastru de gheaþã,
Fiecare salon se preschimbã-ntrun azil
În care nebunii reinventeazã normalitatea
Sensul iubirii ºi al urii
Înalþã temple Morþii Supreme
Cãci numai ei ne mai putem închinã
Când am devenit cu adevãrat singuri
Acum eu plec
Te las cu umbrele tale
De improvizatã fericire
Cu decepþiile de foileton
ªi zeii tãi dezgoliþi
ªi aruncaþi în pat
Nu mai e nimic ce sã ne acopere
Sticla s-a spart
A rãmas Oglinda însãºi
Paºii albi ai morþii
Raful ºi visele zadarnice
Suntem doi paralizaþi în acelaºi scaun
Condamnaþi
Sã nu ne putem apropia unul de celãlalt
ªi nici sã nu ne putem despãrþi
E aceeaºi poveste de la începutul omenirii
Aceeaºi inimã în care ºerpi îºi clocesc ouãle
Aceeaºi orã... a Lupului.
Das Schlangenei
Sã nu uiþi,
Ceasul din perete îþi ascultã paºii,
Ameninþã fiecare vis,
Fiecare literã aplecatã spre iluzoriu –
Felinarele tac –
Nu mai plouã peste coasta lui Adam -
In catedralã, oul de ºarpe þine predici
ªi din pantecul femeii
ªopârlele iºi poatã cuvântul strivit de rugãciune –
Acesta nu mai eºti tu
Sau un altul...
Nu uita, ceasul din perete e viu,
Ca un revolver ascultã bãtãile inimii,
Ochii încremeniþi ºi mâinile albe,
Într-un pat de carne vie
Te-ai învelit cu propriul sânge
ªi nu mai plouã peste coasta lui Adam -
Felinarele tac
Pe strada mâncatã de cancerul preschimbat
în adâncul apelor, oul de ºarpe planteazã
Pomul Cunoaºterii
ªi ochii femeii se cufundã
Într-un prelung leºin
ªopârlele urlã la Dumnezeu
Îi aruncã în geam cu secole de foamete
ªi Isuºi scoºi la licitaþie
Acesta nu mai eºti tu
Sau un altul...
Sa nu uiþi,
Ceasul din perete are un glas,
Un tremur al cãrnii
În care toate îºi regãsesc liniºtea
Te întorci spre proprii-þi ochi
Te prinzi de mânã ºi te scoþi din oglindã
Felinarele tac
ªi moartea s-a tãiat în coasta lui Adam
Picurã rar peste fantoma ta de pe banca rece
Oul de ºarpe îl naºte pe Om
ªi îl culcã în pântecul Evei
ªopârlele naufragiazã peste divina iluzie
Acesta nu mai eºti tu
ªi nici un altul