[notorious]

la strigate si soapte in primul rand mi-a placut decorul in care e plasat intreg conflictul. chiar daca nu-i gasesc o utilitate in sprijinul povestii (totul se putea petrece la fel de bine intr-o camera contemporana), dar, din punct de vedere estetic, merge perfect. camera insista pe culoarea rosie, trimitere pe de o parte la patima, ura, dar pe de alta parte si la dragoste (extrem de sensibila relatia dintre agnes si anna). si insistenta pe culoarea rosie nu este numai in elementul de decor, pt ca mai sunt si acele flashback-uri facute cu mana de maestru, care dezvaluie alte rivalitati dintre personaje. scena facuta in cheie suprarealista in care agnes, moarta, le vorbeste surorilor sale ma duce usor cu gandul la o alta melodrama , la 'cuvantul' lui dreyer. desi prin subiect nu este nou in filmografia lui bergman (ideea urei dintre surori era prezenta si in 'tacerea', de exemplu), forma isi spune cuvantul.

fanny si alexander, filmul care a incheiat medalionul bergman, mi s-a parut si cel mai bun (=valoros, sensibil) dintre toate. e singurul bergman post-1980 pe care l-am vazut, insa ramane fascinant prin: constructie (bergman a avut nevoie de 60 de minute antepuse povestii propriu-zise, 60 de minute de fericire feerica intr-un tablou al sarbatorilor de iarna, tablou opus vietii austere pe care o vor duce cei doi copii in casa episcopului), prin faptul ca bergman (ca intotdeauna) stie sa filmeze tragedia (moartea tatalui e sfasietoare), prin personajul episcopului (probabil cea mai puternica prezenta din tot ce-am vazut pana acum si inseamna 'bergman'). ce il face atat de fascinant este pur & simplu convingerea ferma a sa ca este un 'om al lui dumnezeu', un 'rightuous', un facator de bine, fara sa-si dea seama nici o clipa de sadismul sau inconstient. usor, aduce cu un alt portret marcant, reverendul jucat de robert mitchum intr-o fabula (basm ?) despre copilarie & inocenta, 'night of the hunter'. desigur, putem trece de schematismul personajului mamei (femeia indragostita, la inceput oarba, apoi adunandu-se ca sa-si urasca sotul), deorece avem, totusi, un personaj feminin de o emotie vibranta, cel al bunicii, atat de cald si uman.