[obvious]

Graveyard of honor/takashi miike

film care ar avea foarte mult de pierdut daca nu l-ar ajuta subtil, curat si intr-o masura uluitoare personaje de planul trei, perfect construite tocmai prin faptul ca nu-si aroga mai multa importanta.filmul care incepuse intr-o zone destul de previzibila, afisand aceeasi (get this!) pasiune tocita si tocinda pentru societatea decrepita de yakuza, in aceleasi eterne costume in dungi de import america ( les clarques, cum zice camus cu drag oranienilor fashionable) si cu acelasi discurs onoare intre corupti/bla bla devotament bla bla tinere-maniac-cu-inalte-aspiratii-si-un-sef-semi-utopic ajunge la zona aia perfecta de descriere a decrepitudinii. unde ramai tampit si te uiti cu drag si incepi sa vezi conceptie pe imagine si geometrie in cadru si primplanuri superbe, si te bucuri de inteligenta aluia de a creat sa bage un jazz dezolat la contrabassul bleg in scenele de mare violenta sau desesperare metafizico-drogata in prim plan.

mare dreptate avea cine zicea de barbatii din filmele lui miike ca sunt extraordinari. pentru ca ii defineste mai mult timbrul vocii sau o anumita grimasa sau o anumita "paginatie". culmea, la un autor care da impresia ca vrea sa se foloseasca prea putin de actor. altfel, toate aceste personaje sunt bucati taiate egal din acelasi trunchi de violenta.

personajul feminin, micuta-fara-voce-fara-nume,care inoata intr-o devotiune induiosator de stupida e absoluuuut senzational. de la el incoace devine filmul bun. de la impartirile in cadru cu jumatatea de masina unde ea isi traieste linistit sau zbuciumat agoniile de heroina, de la abandonul superb si martiros cu care i se administreaza drogul, pana la felul in care o iubesti tu spectatorul cand ii sare in brate lui ishimatsu, crucea si violatorul ei.
ea cu salul ei rosu, singur element definitoriu, si capacitatea de a indura suturi in burta pentru toata umanitatea, cu prezenta ei anosta in fata inchisorii sau undeva prin decor, mereu in halatele impersonale.casnica in mod cronic.

si tot asa.personajul cu capul plecat mereu, il descoperi in final protagonost si v.o., oricat de tare ar omori coerenta chestia asta.

momente senzationale, bufe sau nervoase, ca taratul lui ishimatsu prin casa, intre bucatele rupte de reviste porno, culegand pistoale de peste tot si tragand "in slava cerului" in cea mai idioata muzica ce ar fi avut vreodata ocazia sa ocupe o coloana sonora, sau momentul geniaaal al trasului "pe langa politisti" din balcon, cu pauza de scuturat mana cu tot cu pistol ca sa alunge fumul.

all in all, il iubesc pe miike pentru ca nu mai el stie sa transforme o propozitie simpla intr-un monolog filmat cu o siguranta si un dram de cojones de hierro.


aaaaaaa....