[Airlight]

Cineva sa-mi explice si mie aceasta bucurie (bucatarie) a cercului cu adevarat vicios: de unde gloria unui film ca un meniu expirat, care e trambitat cu atat mai interesant si degustabil cu cat se pot recunoaste bucati din el regurgitate de altii de-a lungul timpului ?

In acel moment, pentru ca n-a mai ramas mare lucru de descoperit, placerea descoperirii e rapid inlocuita cu placerea liberei asociativitati, iar privitorii se simt flatati - caci partasi, nu ? alaturi de "Creator" - la referintele comune pe care acesta din urma le ofera publicului lui "cunoscator". E stupid si nepoliticos; e ca si cum am rade, eu si cu tine, la un banc pe care-l stim amandoi, mandri ca nimeni altcineva din public n-a inteles aluzia..

E o modalitate de consum al produsului filmic care ignora eventuala lui forta dramatica, dar exulta asemanarea cu orice alte acte oficiale "aplaudabile" sau "premiate" sau, ma rog, de care vorbeste toata lumea..

E un exercitiu de privire vanitoasa (as in "i'm part of it") intamplata sub ochii unui autor epuizat si ingaduitor.

E un fariseism monden, dati-mi voie s-o spun.