[silver_boy]

Lucrurile importante



"Oameni care (...) mã iubesc pentru fleacuri ca Rãzboi ºi
pace ºi altele, care lor li se par foarte importante"
Lev Tolstoi, Jurnal, 6 decembrie 1908


Într-un articol de anul trecut, spuneam cã prezenþa supraabundentã a anecdoticii cotidiene în presa curentã abate atenþia cititorilor de la "lucrurile cu adevãrat importante". Ei bine, unul dintre aceºti cititori mi-a scris pentru a mã întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimã ºi m-a fãcut sã mã simt stingherit. Asta meriþi cînd foloseºti, în genul scurt, cuvinte mari. Îmi place sau nu, trebuie sã mã explic.

Tema e riscantã. Mai întîi pentru cã trebuie sã o rezolv clar ºi concis, gazetãreºte, rãmînînd, aºadar, în limitele genului scurt. Apoi pentru cã invocarea "lucrurilor importante" stimuleazã gesticulaþia solemnã ºi impostaþia iniþiaticã. În sfîrºit pentru cã, în acest domeniu, rãspunsurile sînt, inevitabil, gata-fãcute, previzibile ºi, ca atare, nefolositoare. Poþi întocmi oricînd o listã validã de probleme nobile, care sã defineascã fãrã rest ceea ce este "important": problema sensului, a morþii, a iubirii, a suferinþei, a desãvîrºirii de sine, a creativitãþii. Acestea sînt, într-adevãr, probleme importante ºi e un fapt cã vîrtejul zilnic le marginalizeazã, le adumbreºte, schimbînd unghiurile ºi rãsturnînd proporþiile. Necazul e cã toate aceste probleme întrunesc un soi de consens vid: toþi admit, la rãstimpuri, cã ele sînt importante, dar nimeni nu le ia în serios, decît în rare momente de crizã drasticã, sub clarul de lunã al primei îndrãgostiri sau la capãtul unei beþii ruseºti. În Orientul mediu ºi extrem, accentele se schimbã. Conturul metafizic al tematicii "europene" face loc fie transcendentului radical, care anuleazã tot, fie clipei revelatoare, aptã sã lumineze fulgurant, în chiar nemijlocirea imanenþei sale, sensul ultim. Cu multe decenii în urmã, un autor chinez, Lin-Yu-Tang, avea mare succes în Occident cu o carte intitulatã The Importance of Living ("Importanþa trãirii", a vieþuirii de zi cu zi). Nu era un elogiu "vitalist" al existenþei comune, ci o invitaþie la asumarea exigentã a fiecãrei experienþe de viaþã (de la artã ºi ritual la mîncare ºi îmbrãcãminte), din perspectiva actului spiritual care o instituie. În genere, ºi la Apus, ºi la Rãsãrit se socoteºte cã lumea nu are sens decît pe fundalul unei ordini meta-lumeºti, care o justificã ºi o orienteazã. Lucrurile "importante" sînt punctul de fugã al accesoriilor, "mîntuirea" lor. Fãrã prezenþa lor hieraticã, totul se pierde în derizoriu ºi trivialitate. În limbajul credinþei, al tuturor credinþelor, "lucrurile importante" se reduc,
. în fond, la unul singur: cãutarea lui Dumnezeu, adicã a singurei realitãþi capabile sã situeze totul, sã dea "scara" corectã a imediatului, sã creeze ierarhii existenþiale cu sens.

Îmi dau perfect seama cã orice discurs despre "lucrurile importante" e pîndit de primejdii demobilizatoare. El poate sucomba în linearitate sublimã, dar flascã, în inexprimabil sau - hélas - în abisalitatea de budoar a lui Paulo Coelho. Mai modestã ºi mai direct utilizabilã ar fi, poate, o abordare pieziºã. Mai important decît sã inventariezi - numindu-le - lucrurile importante, este sã þii mereu deschisã întrebarea cu privire la ele. Cu alte cuvinte, sã fii mereu atent la raportul dintre lucrurile, împrejurãrile ºi fiinþele cu care ai de-a face, sã deosebeºti între esenþial ºi secund, între inevidenþele determinante ºi evidenþele contingente, între traiectoria destinalã ºi accidentul colateral. A face din fiecare circumstanþã un exerciþiu de discernãmînt e cheia optimã a identificãrii "lucrurilor importante", care, de la caz la caz, capãtã culori, definiþii ºi funcþii diferite. Cititorul care mã întreabã care sînt "lucrurile cu adevãrat importante" este plasat deja în "cîmpul" acestui exerciþiu.

Alãturi de discernãmînt, se impune, de altfel, deprinderea - aº spune aproape "cultura" - interogativitãþii. Omul fãrã dubii este prototipul omului care n-are nici o relaþie cu "lucrurile importante": el "ºtie", e beat de certitudini, nu are - în cel mai bun caz - decît mici perplexitãþi de ocazie. Nu pledez, fireºte, pentru nedumerirea veºnicã, ci pentru surdina care trebuie pusã mereu, de foarte sus, asupra oricãrei forme de suficienþã mentalã. A avea o relaþie constantã cu universul întrebãrii, cu acela, mai ales, al întrebãrii fãrã soluþie promptã, e un semn de sãnãtate spiritualã, de bunã aºezare în teritoriul valorilor.

"Lucrurile cu adevãrat importante" sînt cele cãrora, îndeobºte, nu le acordãm importanþã, cele care pun, în jurul satisfacþiilor zilnice, un halou de neliniºte ºi, în jurul insatisfacþiilor, un halou de liniºte suveranã. Sînt "distanþa" fãrã de care nici un episod trãit nu are adîncime. Conºtiinþa difuzã a existenþei lor m-a ajutat, în multe ceasuri de obosealã a sufletului, sã funcþionez malgré tout. Am aflat, astfel, cã mai important decît sã ºtii care anume sînt lucrurile importante e sã ai încredinþarea cã asemenea lucruri existã ºi cã, recunoscute sau nu, numite sau de nenumit, ele sînt stelele fixe ale oricãrei încercãri omeneºti.

Andrei PLEªU
(Dilema Nr. 102 )



... Cum spunea ieri,Gicã Hagi, intr-un interviu la un post TV: " Deºi - de când am venit la Poli- rare ori fac confidenþe livreºti, nu mã pot abþine sã nu spun cã Andrei Pleºu a atins cu acest ultim articol din Dilema un climax al rostirii frumoase unde dubitativitatea devine, aidoma lui Mutu, prin ea insãºi o valoare. Andrei Pleºu rãmâne pentru mine ce-a fost dintotdeauna si n-am îndrãznit s-o spun: un arhetip al eleganþei, al logosului, un estet al nuanþelor prin excelenþã."