[Terror_IST]

“Elizabethtown” – 7/10 Cameron Crowe merge din nou pe acelasi filon ca si in “Jerry Maguire” (individul care avea totul si care decade pentru a renaste din propria-i cenusa) si o face destul de bine. In debutul acestui film, Orlando Bloom este cel mai mare ratat din lume. O idee a lui a adus un prejudiciu de aproape 1 miliard de $ firmei la care lucra, este dat afara, normal ca il paraseste iubita si ,colac peste pupaza, fix cand vrea sa se sinucida afla ca tatal lui a murit si ca trebuie sa mearga in Kantucky sa se ocupe de inmormantare. Hotaraste sa-si puna capat zilelor dupa ce rezolva aceasta problema si pleaca spre sud in statul unde nu prea vezi oameni de culoare iar generalului de la KFC ii este ridicata o statuie. In avion este abordat de o stewardesa , a se citi “insotitoare de zbor”, cam vorbareata care il copleseste cu o groaza de sfaturi. Ajuns in Elizabethtown descopera ca tatal sau a fost o persoana foarte iubita si respectata in ciuda esecurilor din cariera. Este nevoit sa faca fata plutonului de rude care il stiu drept fiul din California, desi este din Oregon, si care nici nu concep incinerarea tatalui. Plictisit, intr-o noapte la hotel, suna pe stewardesa si astfel, incepe “magia”.
Este clar ca dragul de Orlando Bloom a pornit intr-o calatorie initiatica avand ca scop final regasirea sinelui si implicit mantuirea. Este lesne de inteles ca fata va avea rolul principal in toata tevatura si ca fiul ratacitor se va impaca cu tatal-pe-care-nu-la-cunoscut-niciodata post mortem. Nimic nou sub soare, nu? Totusi, “Elizabethtown” are mai multe elemente care fac povestea destul de obosita sa meraga. Lipsit de gravitatea unui “A love song for Bobby Long”, filmul calca pe teritoriul lui Allan Ball si aduce indirect a “Miorita” prin analogia (nu alegoria) “moarte-nunta”.Decorul are multe de spus, pentru ca prezinta o America mult mai veridica decat cea din blockbustere. Paleta de personaje secundare, oameni simpli si albi din sud, face toti banii. Coloana sonora e un alt punct forte, reunind multi clasici americani. In rest cateva replici destul de reusite (“I miss your lips and everything attached to them”) si niste scene memorabile (Alec Baldwin cu “the sound of shit hitting the fan”, Orlando si mirele Chuck imbratisandu-se pe holul hotelului amnadoi in halate care au beri in buzunare, Susan Sarandon dansand step si povestind despre erectia vecinului, coverul dupa Lynyrd Skynrd la inmormantare). Din punctul meu de vedere, filmul mai bine s-ar fi terminat cu vre-un sfert de ora inainte de final, dar din pacate Orlando nu se impacase inca cu sine. Oricum, merita!