[Pitbull]

Din päcate, uneori, artistii nu au timp sä träiascä...
Simt nevoia sä rememorez un destin ciudat si trist.

Horatiu

Eram în clasa a IX-a la Sava, trimestrul II, si Maria Pavnotescu, legendara profä de românä, m-a chemat sä joc în "Amicii" lui Caragiale, împreunä cu un bäiat din clasa paralelä de uman, Horatiu Ilie (de fapt, cum aveam sä aflu ulterior, numele lui real de familie era Petrut).
A iesit o scenetä reusitä. Repetitii foarte pläcute si interesante, creatoare, colaborare excelentä. Horatiu era un tip sofisticat, cultivat, inteligent, de caracter. Avea umor, talent, cunostea teatru. Mä întrebam de unde. Din nefericire, n-am stat niciodatä sä conversäm despre viata noasträ personalä. Nu intraserä zilele-n sac - credeam.
Spectacolul s-a jucat de câteva ori, pe la diverse serbäri, primit întotdeauna bine. Cineva a fäcut si o pozä, care a rämas câtva timp pe un panou, undeva prin liceu.
Dupä serbare, o vreme, îl tot salutam cu "Noroc, Mache!", iar el îmi räspundea cu "Noroc, Lache!" Din päcate, de la un timp s-a säturat de aceastä glumä care se präfuise. Eu n-am înteles si am continuat sä-l sâcâi cu ea, pânä s-a supärat pe mine si a început sä mä evite. N-am luat în seamä, credeam cä o sä-i treacä.
Pe la sfârsitul lunii iunie (1976), l-am väzut din autobuz, în statia de la Lutheranä. Pärea nemultumit de ceva...
În septembrie, am aflat de la o fatä, Cristina Albu, cä murise.
Într-o tabärä la munte, a cäzut într-o präpastie. Un prieten aflat cu el, ajuns în dilemä, a ales gresit: n-a vrut sä-l lase singur, si l-a vegheat în asteptarea salvatorilor. Când au sosit, dupä o zi si o noapte, era prea târziu. Dacä acel bäiat ar fi alergat imediat dupä ei, si veneau la timp, Horatiu mai putea fi salvat. Dar... cum sä stie?
Alt coleg al lui Horatiu, Florin Grama, care fusese la înmormântare, mi-a spus cä mama lui Horatiu era sora lui Emanoil Petrut. (Asa se explica familiaritatea lui cu actoria si teatrul.) In urma unor complicatii familiale, Horatiu fusese crescut de Catinca si Mimi Petrut.
Ani de zile, dupä aceea, ori de câte ori aveam drum pe la Bellu, mä reculegeam si la mormântul sotilor Catinca Ralea si Emanoil Petrut (au murit si ei apoi, pe rând), unde se afla si crucea de lemn cu fotografia lui Horatiu. I-am cerut iertare de mai multe ori cä-l läsasem sä se ducä supärat pe mine, pentru un banc care se prostise.
Dar, de la un timp, crucea a dispärut, neînlocuitä de nimic. Oare osemintele lui au fost strämutate în alt loc? Sau... l-au uitat, pur si simplu?
Sä ne amintim mäcar aici cä, între anii 1960 si 1976, a existat un bäiat admirabil, pe nume Horatiu Petrut (sau Ilie).