[tailgunner]

OK, exista si Lyrics, si Playlist, si Muzica, insa asta e un topic pentru "reviews" mai amanuntite ale albumelor care ne (sau nu ne) plac.


L-am creat pentru ca ieri am ascultat...

Black Rebel Motorcycle Club - HOWL (RCA, 2005)

...si mi-a venit cheful sa scriu mai mult de trei rinduri despre el.

HOWL - Rockabilly Kehre

Niciodata profeti in tara lor (unde nasurile intoarse ale criticilor i-au mirosit mai ales ca epi(g)clone Jesus and Mary Chain), imbratisati cu mare entuziasm this side of the pond la inceputul anilor 2000 ca una dintre formatiile din prima linie a unei "New Rock Revolution", BRMC s-au aflat in ultimul timp intr-un nemeritat con de umbra. Al doilea album "Take the on, on your own" (2003) nu s-a prea vindut, cu toate ca a fost laudat de critici. Virgin Records le-a dat papucii. Nick Vago, (celebru mai ales prin faptul ca la o editie a premiilor NME s-a urcat pe scena si a stat asa vreo zece minute fara sa zica un cuvint, pina cind cineva din sala i-a strigat "You're only the f****** drummer!") a parasit formatia. Whatever happened to my rock'n'roll? indeed.
Insa in 2005, cu Vago cumintit si back behind the drums, BRMC revin cu un album care a cauzat prin redactiile revistelor muzicale o epidemie de scarpinat in cap. WTF? Astia-s BRMC, pe bune? Turnura e evidenta: de la inima neagra a rockului , pompind un tsunami de sunet, distoriuni, si vocea de arhangel suicidar a lui Robert Levon Been (fost Turner) printr-o Californie de asfalt incins si jachete negre de piele, la valurile domoale ale unui country-gospel cu aranjament de slide-guitars, melotron, muzicuta si clape, care, in ciuda racnitorului titlu ginsbergian, are cam prea putin de-a face cu beat generation (urletul confuz al lui Been e "I just can't understand why we're going on").
OK, o schimbare totala de registru, dar ce inseamna asta? BRMC sa cinte "I will walk with Jesus"? Dupa ce ne amenintasera ca ne omoara pe toti "with a six-barrel shotgun"? Ne iau la misto? Not so rebel anymore, eh?
Nu. Feel-ul albumului nu e ironic si jucaus. Howl este un suvoi cristalin, desi strabatut de tristetile armonice ale Sudului american, un album care suna minunat, fara a fi insa deloc gaunos. Recenziile americane au fost in mare masura reticente, cum era de asteptat, insa it's a howl with a soul. De la piesa de deschidere (Shuffle your feet), care topeste superb un roadhouse-blues (clapping an' all) cu ritmul obsesiv-depresiv BRMC, la orchestratia de rock-opera a melodiei care da titlul albumului, la calmul paradoxal din "Devil's Waiting" (I may have no Jesus I may have no soul, constata Been), la gratia seducatoare din balada "Faultline", la "Weight of the World" care suna ca un hibrid intre Primal Scream si U2 (only much better), la explozia maiestuoasa din Gospel Song, in care BRMC isi aduc aminte de ce faceau cu doi ani in urma in piese precum "In like the Rose" sau "Heart+Soul", "Howl" e o incintare si o uimitoare demonstratie de versatilitate muzicala pasionata. Poate doar piesa de incheiere, putin cam umflata, si "Complicated Situation", cam plata, nu se ridica la inaltimea ansamblului.
Numele "alealate" care pot fi amintite in legatura cu Howl sint White Stripes (evident), The Dandy Warhols, Beck ("Still Suspicion Holds You Tight" parca ar fi de pe "Odelay", iar "Faultline" de pe "Mutations"), sau Kings of Leon. Maybe Willie Nelson :lol: . Just kidding. 9/10.