[ricutza]

tocmai am venit de la cinematograf si sunt inca destul de marcata de film. inca am imagini in cap si simt ecourile trairilor personajelor, si aud vag muzica si toate lucrurile astea ma fac sa cred ca filmul este absolut extraordinar...si am ras si-am plans, si am trait, si am murit o data cu personajele...poate ca nu sunt de acord cu tot ce e descris acolo, poate ca nu cred toate replicile, dar timp de 125 de minute cat tine filmul, Amenabar a facut ce-a vrut din mine...nu cred ca a fost vreun moment important din film pe care sa nu-l fi simtit cu adevarat.
Ridicarea lui din apa este atat de bine facuta pe sunet, si sunt asa de bine montate cele 2-3 cadre, incat desi am mai vazut o gramada de chestii similare in care se urmarea un sentiment total opus, in filmul asta mi se punea un gol in stomac de fiecare data cand aparea...dupa ce am vazut-o prima data, la datile urmatoare efectiv imi doream ca personajul sa ramana sub apa...sa nu mai vina ridicarea aia care mi se parea groaznica...stateam si ma gandeam la un film cu un subiect asemanator Invaziile Barbare, din care nu mai stiu absolut nimic (nici macar ce se intampla) si ma gandeam ca nu cred ca pot sa uit vreodata Mar Adentro.
iar la scena cu zborul, pur si simplu este perfecta dupa parerea mea...ideea de a-l face foarte aproape de pamant, cu caderi si ridicari este efectiv geniala...pur si simplu era zborul meu...
fiecare element din filmul asta isi are locul lui si toate se unesc in ceva special...lucrul asta putem spune ca e datorat faptului ca Amenabar s-a ocupat si de scenariu, regie, productie, montaj si coloana sonora...si stau eu si ma intreb de ce la Sergiu Nicolaescu chestia asta e un lucru negativ, iar la Amenabar este perfect? intrebarea este insa usor retorica. oricum, mi-am dat seama ca noi suntem foarte departe de ceea ce inseamna filmele adevarate...nu stiu exact ce ne lipseste si de ce sper insa ca lucrul asta sa se rezolve candva....