[silver_boy]

Eleganta si stil:

Magda Mihailescu-Gandul 18 iulie 2005



Noroc cã Lars von Trier nu este unul de-ai noºtri. Doamne-fereºte sã se înscrie la un concurs CNC. Conform zicerilor din noua Lege a Cinematografiei, nu ar beneficia de bonusul prevãzut a fi acordat cineaºtilor cu ceea ce se cheamã „succes de public”. Dacã viaþa l-ar arunca într-o astfel de concurenþã, ar ieºi umilit de recordul, sã zicem, al unei pelicule precum Garcea ºi oltenii. Sau al Orient-Expressului. Nici Lucian Pintilie nu ar avea o altã soartã. Conform statisticilor de anul trecut, Dogville, film care a dãrâmat prejudecãþi despre „specificul cinematografic”, se gãseºte pe locul 94 în preferinþele publicului nostru, dupã el, la douã boabe distanþã, fiind Niki Ardelean, colonel în rezervã. Sergiu Nicolaescu se aflã cu 80 de puncte deasupra lor. Este acest clasament un indice al valorii în sine? Sau, interpretând din alt unghi, sã dispreþuiascã marii cineaºti audienþa? Sã nu le pese dacã intrã lumea în salã sau nu? Nici una, nici alta. Numai cã, introducând în ecuaþia succesului, ca revelator al valorii, factorul „public” vãzut ca o apã ºi un pãmânt, se distorsioneazã, de la bun început, ºansele unui proiect. Nu se pot transla criteriile televiziunilor comerciale, cu obsesia paranoicã a ratingului (asigurat de subprodusele Ciao, Darwin, Vacanþa mare etc.) în universul unei arte, fie ea ºi cea mai popularã. ªi nici unitãþile de mãsurã ale industriei americane, care de un secol îºi flateazã spectatorii cu lozinca „Public is never wrong”, („publicul nu greºeºte niciodatã”), în numele cãreia se pot justifica producþii minore, se poate mistifica scara valorilor. Nimeni nu este infailibil, nici spectatorii, nici critica. Publicul nu mai este demult o apã ºi un pãmânt. A trecut epoca de început, a înduioºãtoarelor candori, când lumea nãvãlea în sãli „într-o beþie spiritualã generalizatã”, despre care scria un teoretician al anilor ’20. Existã un public al cinematografului comercial, popular, altul al filmelor care îndeamnã la reflexivitate, un altul al îndrãznelii inovatoare ºi, tocmai datoritã acestor stratificãri, cinematograful - care nu este o moºtenire secularã, precum biblioteca sau muzeul - a putut fi plasat, cu timpul, în normalitate, integrat în circuitul curent al culturii sau al divertismentului. Regatul celui numit „Mãria Sa, publicul” a fost divizat. A continua sã-l transformãm în fetiº (sau sperietoare) înseamnã sã ne prefacem cã nu vedem realitatea: existã un public ºi pentru Sergiu Nicolaescu, ºi pentru Lucian Pintilie ºi aºa trebuie. Anormalitatea începe din momentul în care nu se înlesneºte ºi drumul celor din a doua categorie cãtre întâlnirea cu spectatorii lor. Nu proiectele care intrã în concurs având în scutece zestrea trecutului box-office (obþinut, de unii, în condiþii de programare ºi publicitate privilegiate) ar trebui sã le aibã în vedere, în primul rând, distribuitorii de bonificaþii susþinuþi de noua Lege, ci instituþiile, societãþile, sãlile care încurajeazã pãtrunderea unui cinematograf diferit de cel comercial. Se pot observa, deja, semnificative aºezãri ale categoriilor de spectatori. Datoritã continuitãþii eforturilor unor distribuitori ca Independenþa Film sau mai nou- apãrutului Transilvania, ale cãror prioritãþi sunt filmul european de calitate, cinematograful tinerilor lansaþi la TIFF, datoritã consecvenþei în programarea acestora, o salã cum este Studio a devenit un loc privilegiat al tinerilor cinefili. Ei ocolesc titlurile glorioase. S-ar putea sã uimeascã pe mulþi, dar Rãzboiul lumilor a avut, aici, mai puþini spectatori, într-o sãptãmânã (1.649) decât Marea dinlãuntru (1.768) A tot ridica osanale performerilor la încasãri înseamnã a lovi cu copitele unui cal troian al demagogiei populiste într-un organism viu, cum este publicul.