ieri am fost alaturi de televiziunile care transmiteau imagini din cele 10 orase unde se desfasurau concertele Live 8. doream sa intru in atmosfera pentru Pink Floyd.
i-am vazut pe postul maghiar m2 fiindca se auzea bine si macar nu intelegeam ce comentau vocile din off... ca baietii de pe klumea erau chiar depasiti de eveniment... si, pe deasupra, nu erau mesaje, dedicatii si numere de telefoan pe ecran!! putin respect, ce dracu!
desi varsta nu mai e cea pe care si-ar dori-o, poate, oamenii astia inca stiu sa cante... oricat s-ar chinui Waters cu chitaristii lui (sau floydu fara Roger) lucrurile nu se leaga. dupa ce am vazut piesele de vreo patru ori m-am tot gandit ca dincolo de orice alte conjuncturi, ceea ce conteaza la o muzica este felul in care o simte cel care o canta. si oricat ar vrea unii fara altii (si asta acum ceva ani cand erau mai tineri) instrumentele lor suna bine atunci cand suna impreuna. fiindca fiecare isi simte bucatile de interpretat asa cum e nevoie. asadar mult
feeling si bucurie!
Waters era sincer bucuros (a si afirmat asta la inceputul lui Wish you are here) si, dupa cate au prins camerele, nu s-au dat in laturi de la a-si zambi unii altora. chiar daca a fost cam rigid Gilmour la inceput, catre final s-a topit usor pe acordurile/notele pieselor. dincolo de orice alte aspecte, un deosebit final de cariera... desi, poate, se vor arunca in studio sa scoata un material in care sa-si aseze toata intelepciunea muzicala (asa cum faceau scriitori rusi acu doua secole in domeniul romanului realist
)