[Nae]

The Power of Lies. un film despre destinul unor frati, care, dupa ce-au fost despartiti de minciuni si intrigi, se reintalnesc, si reusesc sa se impace. un film de George Hichenhopper (sau asa ceva), dupa un scenariu de Orson Welles.
tehnic, filmul etse impecabil. regizorul a avut grije sa construiasca povetsea in asa fel, incat sa poata folosii cadrele pe care le folosea si Welles, dand astfel filmului un flare neobisnuit. la imaginea asta bine conturata, expresiva si justificata se mai adauga si cateva aluzi la citizen kane, scene de dialog, poze de-a lu' Welles in planu' 2, sau cuvantul Rosebut scris pe cate-ceva de lemn.
desi filmul este facut in 1999, scenariu este de o actualitate cutremuratoare, si de o umanitate cum numai Welles stie s-o descrie. incepand de la miciile minciuni din campaniile electorale in america, filmul se construieste incet, creste distantandu-se de minciunile publice, si intra in viata privata si ascunsa a unor frati. protagonistul, cel care avea si campania electorala (hmmm, sound a bit like citizen kane), nu este de fapt cine zice ca este, ci a furat identitatea fratelui sau, care din cauza asta a trebuit sa plece in vietnam, de unde nu s-a intors. desi fratele reapare in timpul filmului, intrebarea de identitate a celor doi frati ramane misterioasa pana la final.
pe plan psihologic, scenariul este scris in asa fel, incat sa nu-ti dai seama daca protagonistul chiar este cine zice ca este, pana la momentul cand apare un nume: Raymond Romero. ca Rosebud-ul din citizen kane, numele asta ramane un mister, insa la jumatatea filmului se descopera ca este numele fratelui protagonistului. cu ajutorul unor personaje bine conturate (de exemplu sotia protagonistului, care desi este puterea dominanta in casnicie si campanie electorala, este si intruchiparea tristetei absolute pe care o cara protagonistul cu el) povestea intra in flash-back-uri (mda, cam oldskool) bune, care ii arate pe cei doi frati, sau numai pe unu singur, in asa fel incat sa nu-ti poti da seama care e care... astfel, fetele si numele raman doua chestii separate, care se unesc numai in ultimile scene, adica atunci cand fratii isi stau fata in fata.
sigur ca diferentele de personalitate au o importanta grava, fiind totusi o tema classica: doi frati. calitatile luate de la tatal lor sunt putere, eroism, imaginate, perseverenta si openmindness-ness, insa sunt impartite intre cei doi frati. aceasta diferenta intre cei doi ii face sa se desparta la un moment dat, si il face pe protagonist sa zica despre fratele si sotia lui ca nu-i iubeste: "what I hate, is love. [...] I hate it because I need to recieve it. I hate it, because it hurts". povestea nu se bazeaza pe aspectul sentimental al dramei si astfel reuseste sa nu devina siropos sau lacrimogen, desi, la final, o singura propozitie a spus totul: sotia il intreaba pe protagonist: "Do I know you?"
cu propozitia asta simpla, filmul reuseste sa acopere toata tema pe care si-a ales-o: minciuna. aratand fenomenul asta uman din toate punctele de vedere, Welles reuseste sa arate ca viziunea lui despre om a fost corecta, si ca timpul n-o schimba: omul minte ca sa aiba putere.
desi scenariul este scris impecabil, imaginea n-are gresi, si toate Welles-hint-urile din film sunt misto, regizorul nu reuseste sa aleaga povestea intre Hollywood si Welles. aici filmul pierde considerabil, pentru ca numai din cand in cand el reuseste sa surprinda printr-o secventa superba, pe care apoi o inneaca intr-un conformism hollywoodian. 8,75/10