wait until dark - facut de terence young dupa piesa cunoscutului domn frederick knott, a carui precedenta piesa, 'dial m for murder' il insiprase pe hitchcock. ei bine, n-am vazut 'dial m for murder', DAR, ca tot veni vorba de hitchcock si gustul sau pt teatru (lucru normal, atata timp cat el insusi a fost regizor de teatru), ma intrigase un lucru: cum a reusit, totusi,
le maitre, sa faca astfel incat 'rope', un film care porneste de la premise deosebit de teatrale (un singur decor, unitate de timp etc.) sa evite toate capcanele genului ? sa fie acel tur de forta de a filma intr-un singur plan ? sa fie evitarea notelor explicative in exces din teatru, necesare acolo datorita limitarii decorurilor, dar care subtiaza dramaturgia unui film ? jocul actoricesc care evita acel iritant scheletism teatral ? oricare ar fi raspunsul, hitchcock stia ce inseamna 'teatru' si ce inseamna 'film' si (mai ales !) diferenta dintre cele doua concepte.
as vrea sa pot spune si despre filmul lui terence 007 young aceleasi lucruri ca si despre filmul lui hitchcock. dar, well - previzibil, nu? - nu pot. in 'wait until dark' nu trebuie sa te uiti cu lupa ca sa identifici reziduul teatral. aici, totul arata a teatru: actorii intra in 'scena' (in cazul de fata, apartamentul oarbei suzy, jucata destul de anost, zic eu, de audrey hepburne), isi spun replicile si ies. luminile se sting (atunci cand audrey manioasa trece la atac si hotaraste sa-si transforme umilul apartament intr-o adevarata capcana pt hotii jucati de richard crenna si alan arkin) si iar se aprind (atunci cand sotul ei face efectiv 'lumina'). fiecare scena cuprinde cate o nota explicativa, care, chipurile, contureaza intriga (o intriga care nu, nu se poate constitui in scene propriu-zise, ci prin povestire, printr-o obositoare tirada a fiecarui personaj), dar mai degraba demasca constructia cel putin gaunoasa a scenariului. ba mai mult, ai acel efect static, de lancezeala a personajelor si a actiunii - timp de 107 minute esti prins intr-o singura camera populata de o serie de personaje care efectiv 'joaca teatru', si la propriu, si la figurat. si inca 'teatru' cusut cu ata alba, de nu este in stare sa pacaleasca nici un copil de 10 ani.
sau poate ca sunt prea pretentios... poate ca trebuia sa ma las pur & simplu speriat atunci cand alan arkin ii face 'bau !' lui audrey hepburne si o fugareste cu cutitul pe scena (pardon, vroiam sa zic prin apartament). era asta suficient ? well, not for me it isn't.
vedeti, eu nu prea ma innebunesc dupa teatru, mai ales atunci cand isi baga nasul in film.
p.s.: cu ocazia asta ii dau o steluta norocoasa si lui andrew davis, care a reusit, pana la urma, cu talent mestesugaresc, sa faca dupa aceeasi piesa, 'dial m for murder', un thriller dinamic si emotionant - 'a perfect murder'. deci, se poate.
