@ als
Let's get this out of the way, first: nu prea mi-am crezut ochilor cind ai adus vorba de Sky Captain. Nu doar pentru ca e formulaic pina la Dzeu (hero, sassy damsel, "funny"
sidekick, vezi si mai recent, Sahara, Jude Law, Gwynteth si Ribisi, altfel actori onorabili eshuind in a prinde tocmai formula) ci pentru ca e o ilustrare perfecta a unui film care-si iroseshte potentialul. Conran poarta vina, lasind toata greutatea filmului pe umerii CG-ului retro, dialogul fiind cringy-clunky, povestea in mare parte plata ca desertul Gobi (wherefrom "clever", I wonder), incit la sfirsit ai impresia ca ai vazut o incrucisare ridicola intre The Phantom Menace si Austin Powers.
Si acum la dezbatere
:
Nu e pe undeva o contradictie intre a afirma ca un film e "paper thin" - perfect de acord in legatura cu SIn City, e subtirel ca filele comicsurilor din care se trage - si sa vrei totusi sa cauti straturile si profunzimile? Cu totii am fost inoculati cu prejudecata culturala ca "opera de arta" ii o ceapa, si daca nu-i atunci e vai de ea. O data ce convenim asupra "superficialitatii" exclusive a unui produs, poate-i mai bine sa cautam altundeva punctele forte (intr-o cinematica care nu-i deloc "profunda", poate). La rodriguez ca si la QT nu caut layerele, si cred ca principalul atu al lor e sa nu te faca se te gindesti la ele, sa nu ti le bage sub ochi cu insistenta, sa le disimuleze. Un "fuck you" sanitar la adresa profunzimii. De altfel, de multe ori layerele sunt "in noi", ca sa vorbim scolastic si pompos, si in cazurile fericite layerele din noi se intersecteaza cu layere din mintea regizorului (poate nici nu ne dam seama cind). De (alt) altfel, la QT nici nu le-as numi layere ci mii de
farime ale unei culturi cinematografice suferind de gigantism si de o fericita indscriminare.
In fine, mi se pare ca Sin City nu e nici fortat funny (nu prea e funny deloc), si "vacuous" e doar asa cum e vacuous orice stil. Cit despre cool, asta e o categorie de marketing, nu una "critica".