[BeNnY]

Semnat Andrei Gheorghe, articolul anului, if you will. A fost intr-un B-24-FUN, in urma cu ceva timp.


Stii cum e multimea cand simte sange? “Prinde-l, ma, nu-l lasa sa fuga! Pastele ma-tii de ucigas!” Suntem multi, suntem impreuna si avem dreptate. Alergam cu totii dupa el sa-l prindem si sa-l pedepsim. Stateam in statie la tramvai cand a venit si a lovit-o pe amarata aia pe trecerea de pietoni. Si era si gravida, in luna a noua. “Prinde politistu’, prinde politistu’!” Alergam umar la umar bufnind si scrasnind din dinti. Vrem sa ne infigem ghearele in carnea lui, sa-i smulgem ficatul cu ciocul. Politistul e tanar si are o fata naiva, incocenta. Genul acela de ten alb si delicat, care in momentele de emotie maxima se inroseste, cu pete aproape violacee; ochii albastri; fuge speriat in zig-zag. Si de peste tot se intind maini inspre el. Alearga bine. E tanar, puternic si majoritatea celor care il urmaresc au paltoane grele si incomode, iar el reuseste sa se fereasca si intra intr-o curte interioara. Se intoarce si ajunge cu spatele la cei 2 pereti care formeaza un unghi drept cu umbra lui. Nu mai are unde sa fuga. Gafaie, isi roteste ochii speriat. “Futu-ti gura ma-tii de ucigas!” Scoate pistolul: pentru o fractiune de secunda, lumea ingheata. Toti, absolut toti se opresc: aia de la geamurile de la etaje isi inghit strigatele. Pana si adrenalina intepeneste. Cu un gest scurt, isi baga pistolul in gura, trage, sangele cu bucati de creier zboara pe peretii gri, proaspat tencuiti, cade in genunchi si apoi se prabuseste, lovind cu fruntea asfaltul. Ramane intr-o pozitie extrem de spactaculoasa; parca ar fi regizata: se sprijina in genunchi si-n frunte, sau mai degraba in gat. Capul e un pic intors intr-o parte si mainile ii atarna pe langa corp.
Nu mai are 24 de ani, iar mutimea nu mai are strigate. Femeia nu fusese lovita pe linia de tramvai si nu era gravida in luna a noua: e o pustoaiaca tampita de 17 ani, care a sarit in fata masinii si a lovit nitel portiera. “Saracu’ de el! O lumanare, o lumanare, aduceti o lumanare, nu se cade... e si el un suflet...”. Lumanarile apar brusc, ca si cum ar fi fost deja in buzunare: se aprind, iar eu plec la radio sa transmit reportajul pe care tocmai l-am inregistrat. Si ma gandesc pe drum ca, daca editez destul de bine, s-ar putea sa iasa si un premiu din asta...