[obvious]

Als das Kind Kind war,
wußte es nicht, daß es Kind war,
alles war ihm beseelt,
und alle Seelen waren eins.


De departe cel mai frumos film pe care l-am vazut de multa vreme, motiv pentru care am decis sa-i dedic momentul Iconoclast. De la inceput a fost un film atat de bine integrat pe ce imi doream sa vad, pe nevoia de exact acel tip de vizual, si, culmea aranjarii logicii universale, exact Bruno Ganz, cu un deceniu si ceva si multa cinematografie mai tanar, dupa ce imi pusesem intrebari multiple post-Untergang. si nimic planificat, culmea.
Filmul incepe simplu, cu poemul ce parafrazeaza si poetizeaza un concept Schillerian. sepia. Gedächtnis-Kirche cu o silueta ciudata deasupra.
pe de o parte poem filmat, anti-film pe alocuri (in acceptia kino-miscare/dinamism), linistitor si pictural cadru cu cadru. muzica nu e, ca in alte filme, o inertie. aici momentele devin esentiale prin muzica. crescendo-uri geniale.
si apoi personajele. fiecare replica e vers, vezi damiel intrebandu-se despre cat de frumos trebuie sa fie sa ai febra, sau sa poti spune "acum, acum si acum" in loc de "intotdeauna, mereu, dintotdeauna". ingerii sunt imprevizibili, frumosi, zambesc si fiecare atingere a lor e semnificatie. Otto Sander si Ganz au facut amandoi roluri aici cat sa nu-ti mai trebuiasac nimic pentru o viata. Antagonici, mai mult sau mai putin, Damiel cald, impins inconstient spre viata (el vede circul, se indragosteste, sta printre copii-i se ofera viata, i se ofera sange-scena memorabila cand intreaba despre culoarea sangelui pe primul trecator), Cassiel distant, rece, protector, FOR - purtator prin excelenta.amandoi vin ca simboluri despre dubla sau multipla valenta a sufletului omenesc, a istoriei, a perspectivelor asupra a orice. e prea mult de spus. ma voi reintoarce asupra subiectului.
a mai vazut cineva?