[Nae]

melinda and melinda, un film de woody allen. ca ideie filmul este cat de cat bun, adica se joaca cu intrebarea daca viata este o tragedie sau o comedie si avem o poveste, care este povetsita in doua feluri, tragic si comic.
desi povestea nu este proasta, felul in care este facut nu te atinge prea mult. e un film simplu, chiar foarte linistit, care sare dintr-o povestire intr-alta, de la tragedie la comedie, si care arata felul in care societata americana din secolul 21 se lupta cu tristete, cu frustrari, cu probleme, si felul in care cuplurile americane rezolva problemele: "of course we communicate, can we not talk about it?".
desi personajele sunt clar conturate, si probeleme sunt aratate simplu, woody allen reuseste sa combine tristetea vietii cu bucuria vietii, si sa le uneasca cu un umor simplu, average. un film slab, fara accente, comod, cu o singura ideie lurcata a l'americain, fara sa se complice, si fara sa se loveasca de teme sensibile. 93 de minute in care poti relaxa, in care poti rade, dar care nu te ajuta in viata: pierdere de timp. 5,5/10

p.s. tragedia, adica viata aratata tragic mi-a placut mai mult decat cea comica.

house of flying daggers. desi acest film incepe colorat f. frumos, cu accente puse pe diferitele culori, ca in hero, devine dezamagitor spre sfarsit.
inceputul, cu interioarele lucrate foarte meticulos, cu culori alese cu grije, cu compozite buna, si cu un dans chromatic splendid, montat cu mare grije, este misto, si te face sa savurezi un inceput bun de film (te trimite la hero). insa dupa aceasta scena incepe o lupta, care stand in contrast cu dansul cu pricina, devine de prost gust, chair tampit. si apoi scena se schimba, toata povestea se misca din interioarele controlate cu grije de operatori, in padure, unde totul este scapat de sub control. o padure, un simbol puternic in toata cultura asiatica, care nu are nimic mistic, care nu are nici o putere poetica, care este numai un decor care sta in mare contrast cu personajele, cu luptele, cu culoriile folosite la costume.
totusi, din cand in cand, atunci cand lumina soarelului era buna, operatorul a reusit sa filmeze niste cadre bune, cu culoare, cu putere de expressie, dar pacat ca dupa fiecare taietura, padurea devenea din nou numai background-ul ala prost.
personajele sunt bune, sau cel putin ciudate. el, luptatorul fara frica, care trage cu arcul bine de tot, si ea, fata oarba, care de fapt nu e oarba, si care se lupta contra a 10 (?!) indivizi auzindu-le numai miscariile. din cand in cand o scena de lupta reusita, in rest, aberatie. totusi, desi se simte ca exista o legatura sentimentala intre aceste doua personaje, futaiul nu vine, si de fiecare data cand se incepe, se sfarseste sau printr-o bataie cu tipi care tot apar din padure, sau ca ea nu vrea.
o singura padure a reusit sa fie filmata bine, si sa aiba un efect constant, bun, mithologic. padurea de bambusi, cu culoarea verde este lucrata bine, cu grije, si reuseste sa se combine frumos cu personajele care se tot lupta prin ea.
dupa multe lupte, si o poveste destul de simpla, se intelege, de dragoste, povestea se indeparteaza de padura frumoasa de bambusi, si ajunge din nou in padurea aia rosie, filmata prost. deh, de aici filmul devine o aberatie, care din cand in cand reuseste sa devina sentimentala, si chiar sa zmulga o lacrima la cate un spectator (ciudat, eu am stat si am ras, desi recunosc, scena e cat de cat trista).
in sfarsit un futai, spre final, unde te gandesti deja: "ole ole, super, aici se termina."... crezi tu. bine, el pleaca, si ea este omorata: aha, aici s-a terminat.".. not quite. dar ok, ultima lupta zici, si protaginistul incepe sa se bata cu antagonisltul, si este o lupta misto... "dar cat se bat astia frate?". aici devine frumoasa secventa, pentru ca incepe sa ninga, si ei tot se bat. ca ideie de basm e f. frumoasa, dar totusi, atunci trebuie sa vina un fade-out, si gata. dar nu, in lupta lor, dupa ce-au umplut campul ala cu sange, femeia aia cu cutitu' in inima se trezeste, si incepe si ea se bata, desi cazuse asa de multa zapada incat se pare ca trecusera cel putin 2 zile. deh, pentru mine aici s-a terminat filmul, eu am inceput sa rad. scena de final a reusit sa smulga cateva lacrimi la femeia din randul 5, si la baba din spate.
un film care din pacate intrece dimensiunea permisa de basm , si ajunge sa fie numai un spectacol de actiune, de culori, de compozitie, fara excese actoricesti; o poveste care trece in prostie spre sfarsit, devenind numai o aberatie pe o tema clasica de basm, care insa isi pierde si puterea. 5/10

a bout de souffle - j. l. godard. o poveste care este si dupa 40 de ani actuala, fara sa se para invechita, si care intr-un fel te trimite cu gandul la tarantino. un film despre un mic infractor (jean-paul belmondo), un tip care fura masini, dar care impusca si un politist intre timp, si de asta devine cautat cum trebuie. povestea insa nu este lupta lui cu politia, care este ironizata ca in toate filmele frantuzesti, ci este relatia lui de dragoste cu o americanca naiva, blonda si buna, care vorbeste franceza in cel mai haios fel. ea este tipul ala de femeie care inca mai este la moda si azi, care citeste faulkner, care surade la cuvinte de genu: "je veux devenir immortelle, et apres mourir.", si care nu stie de fapt ce sa faca in viata, asa ca se incerca in jurnalistica, sau incearca sa scrie romane.
relatia lor este geniala, si inca la moda. el vrea sa se culce cu ea, ea il refuza, si de nervi, pentru ca totsi el incearca din rasputeri, ii zice "fut les camps, degeulasse", stiind ca ea nu intelege. cand stau in pat, dupa ce-au reusit sa stabileasca relatiile franco-americain (adica un futai scurt intr-o dimineata), si ii citeaza din faulkner "between grief and nothing, i choose grief", el ii raspunde "le neant n'est pas mal."
de fapt, relatia lor de dragoste nici nu este sigura. el o iubeste, insa ea nu stie exact. ea vrea insa sa fie iubita de el, si aici incepe 'tragedia' filmului. la un moment dat, ea il da pe mana politie, pentru ca el n-o crede cand ii spune "je suis pas amoreuse de toi".
scena finala inchide cercul filmului asta. el este impuscat si ea si politistii se apleaca peste el. el ii spune numai "tu est vraiment degeulasse", la care ea ii intreaba pe politisti ce inseamna, si ei ii repeta numai, intr-un ton sec.
montajul este ciudat, adica violent in multe puncte, mai ales in scene de dialog, cu taieturi in mijlocul propozitiilor, dar totusi, curge si ramane in general curat, frumos si cald.
la fel cum curge montajul, asa este si tot filmul. linistit si cald. un fel de vis placut care nu este intrerupt decat atunci cand jocul se termina, cand realitatea porneste din nou fara nici o modalitate de oprire: mastiile cad, viata reincepe/se sfarseste. 8,5/10