[keyzer soze]

Kim Ki Duk - Bin-Jip (2004) - 9/10


Frumos film. O poveste pe muteste despre un el, personaj misterios posesor de motocicleta si digicam, si o ea, fost fotomodel, actualmente sotie cu moveu. Se intalnesc la ea acasa, ea in postura de sotie cu moveu (daca sunt intrebari, sotul e de vina), el in calitate de mic infractor care isi face o pasiune din a petrece cate o noapte in casele pe care le crede libere. Sotul (ala rau) ii surprinde impreuna, el il executa pe sot cu ceva mingi de golf ochite in punctele moi ( hence tembelul titlu alternativ '3 iron') si pleaca impreuna cu posesoarea de moveu, merg din apartament in apartament, se indragostesc, ei ii trece buba, timp in care lui i se deseneaza una frumoasa pe obraz (de vina este un boxer profesionist, ma rog, pas d'importance). Povestea de amor pare amenintata atunci cand cei doi ajung la politie, ea pleaca in compania sotului, el in compania gardianului, unde?, la parnaie, ea jeleste, revede locurile in care au fost impreuna, sotul, normal, o violenteaza in continuare, timp in care el, cel bun, se joaca de-a omul invizibil cu gardianul (altul), el iese din inchisoare, parcurge un ritual (initiatic, cum spun fraierii) de revizitare a acelorasi locuri, apoi vine la ea, se privesc si se saruta.
Asta ar fi povestea, lacrimogena si imbecila ar spune multimea, romantica si induiosatoare ar spune putzimea, dar kimkiduk-ul rade de yingii si yangii care n-au inteles ca nu conteaza povestea in sine, ci modul cum este spusa. Si nu ma refer aici la oralitate, mima si pantomima, ci la talentul regizoral. Indubitabil (vorba ciobanului), kimkiduk-ul asta e un mare regizor care, daca imi permiteti sa adaug, inca nu si-a dat adevarata masura a valorii, dar ne-a presarat, ca in povestea aia cu Hans si Greta, cateva firmituri din ceea ce stie sa faca (putin in 'Seom', mai mult in 'Spring, summer...') dar, din lene/inconstanta/complex de superioritate/hei-rup-ism/je m'en fiche-ism, nu a facut-o pana acum. Filmul de fata nu e o capodopera, far from it, dar ma unge atat de bine la sentiment ca-mi vine sa plang ca o fana Mircea Radu.
La sentimentul ala 'frumos', pentru ca, dincolo de cliseele voite, kkd-ul tese o panza subtire de priviri, gesturi si tresariri mai ceva decat prietenul nostru wkw. Personajele noastre se saruta, se tin de mana, plang unul pe umarul celuilalt, dar ceea ce conteaza cu adevarat sunt acele mici jocuri si intimitati care ne fac viata atat de frumoasa. O bila rostogolindu-se pe jos, patru picioare pe un cantar, o bluza agatata la uscat, un zambet, o mana care-ti intinde un betisor cu orez... Lucrurile cu adevarat importante, vorba boierului nostru preferat.
Si, deopotriva, la sentimentul ala de 'misunderstood' pe care-l purtam cu totii in adolescenta. Eroul nostru este un outcast, voit sau fortuit, un rebel calare pe doua roti care-si face un scop in viata din a spala vasele si a repara ceasurile din casele necunoscutilor. He's a man longing for a house? No, for a home. E un om caruia ii lipsesc acele mici indeletniciri de viata care fac dintr-o locuinta o Casa. A fost toata viata un marginal, lipsit de umbra, s-a obisnuit cu asta, asa ca devine de buna voie si nesilit de nimeni un invizibil, la propriu si la figurat.
Casa de piatra, alaturi de ochii care pot sa-l vada, in cea mai neconventionala conventionala poveste de dragoste la care am asistat in ultimul timp. Bin Jip. In traducere libera, Camere Goale.

Premiul pentru regie, Venetia 2004

ps: last but not least, de remarcat coloana sonora exceptionala (compilata de un anume Slvian), repetand obsesiv piesa 'Gafsa' semnata de Natacha Atlas (ex-Transglobal Underground).