Ati zis
“Citizen Kane” si
“La Dolce Vita” – m-ati complexat, stimabililor! Cum dracu’ nu mi le-am amintit din prima?
Cât despre
“Procesul” lui Orson Welles, ästa meritä douä vorbulite aparte.
Povestirea
“In fata legii” e o minusculä mare capodoperä. Mai alaltäieri mi-o recitam singur si-mi stergeam lacrimile. Splendide ideile lui Orson Welles: de a o plasa în prologul filmului, si de a o compune sub forma acelui slide-show de gravuri.
Hai sä,mai vedem:
“Reconstituirea” lui Pintilie – cum am mai spus cândva, începutul si finalul SUNT filmul.
“Pädurea spânzuratilor” – fie si numai genericul, cu soldatul care priveste în urmä. Dar, de ce nu, si toatä executia lui Svoboda.
(Sä nu râdeti, nici sä ziceti cä-s nebun:
“Serenadä pentru etajul XII”, de Corfanta. Filmul e o zamä lungä si diletantä, ceva de nu se poate – dar începe cu un minut de comedie, la fix!)
Scena väjitoarelor, din
“Macbeth”. (Pe ecran, mai degrabä la Kurosawa, decât la Orson Welles!)
Si dacä tot veni vorba de Kurosawa:
“Dodes’ka Den”.
“Save Private Ryan”. Tot filmul nu face cât secventa debarcärii.
“Close Encounters of the Third Kind”. (Vä mai amintiti? Generic pe negru… crescendo muzical subtil… tensiune, tensiune, tensiune tot mai mare… astepti… tremuri… abia mai respiri… Si deodatä… ZDRANG! Se face ecranul galben.
)