|
Un love-story care a durat un sfert de orä, extrem de cinematografic prin toate elementele lui componente. A fost efectiv un scurt-metraj nefilmat.
Într-o zi de varä, îl plimbam pe fiu-meu prin cartier. Avea cam un an si opt luni. În drum spre casä, pe un trotuar larg si putin circulat, cu castani, un alt tatä îsi plimba fetita de vreo doi ani jumate, care-si împingea cäruciorul cu päpusi. Fiu-meu, ale cärui instincte de crai se dovedeau de o precocitate negräitä, începe cu show-ul: se tot vântura prin fata lor, särea, se învârtea, scotea sunete nearticulate (nici nu era în stare de mai mult pe vremea aia, decât de "Hoh I'ecu!" si "Ma bine MO'T, a-a-a comunit!" - cä era prin mai-iunie '90). Pustoaica îl fila pe sub gene (avea niste ochi de un albastru electric incredibil, si o ditamai claie de bucle blond-roscate). Si dintr-o datä, brusc, lasä cäruciorul cu päpusi în seama lui ta-su, se duce glont la fiu-meu si-l ia de mânä. Tot drumul, au mers de mânä în fata noasträ, calmi, färä sä se uite unul la altul, färä sä scoatä un sunet. Ce si-or fi spus între ei, pe "calea undelor", numai ei stiu. Prezumptivul meu cuscru si cu mine ne zâmbeam complice, ridicând din umeri.
La o intersectie, drumurile ni s-au despärtit. În timp ce se îndepärtau pe altä stradä, fata se tot întorcea disperatä sä se uite dupä noi, întrebându-l ceva pe taicä-säu.
The End.
No epilogue. Nu i-am mai väzut niciodatä.
|