Ehee, ce vremuri!
Päi (aka "deci"), a fost cam asa:
La 3 ani, eram cu guvernanta la ea acasä (bäää, färä bancuri naspa, da?
) si a venit fiicä-sa cu bilete la "A dispärut o navä", cu Jerry Lewis. N-au avut încotro, m-au luat cu ele. Tata a aflat c-am fost spectator disciplinat si m-a dus la "Cälätoriile lui Gulliver" si la "Cippolino". Si pe urmä, sä te tii!
Au urmat, evident, sutele de Pardaillani, Winnetzi, Cäpitani Blood, etc.
Inevitabila "pläcere vinovatä" a fost mai degrabä un "rite of passage vinovat", la 11 ani, când am väzut "Mihai Viteazul", al lu' stim noi cine.
Nu peste mult, am citit un reportaj despre cum s-a filmat, si ce mi-am zis: "gata, regizor mä fac!"
Asa cä între 11 si 15 ani, am început sä mä uit SERIOS la filme, sä citesc si cronici, sä ascult ce mai elucubrau Latrinel Coproiu si Cälin Cäliman miercurea seara la telecinematecä, etc. Cred cä primii "mari" regisori pe care i-am descoperit au fost Orson Welles, Hitchcock, Truffaut. Iar primul actor favorit al meu care nu dädea cu toroipanu' (cel mult, trägea din buzunarul trenciului, în câte-un final de Henri Verneuil), a fost Jean Gabin.
La 15 ani, pus serios pe pregätire (din timp!) pentru facultate, m-am înfipt într-un cineclub, am început sä väd si filme de circuit restrâns (eternele copii-pirat alb-negru traduse la microfon, etc.), sä conversez cu oameni de meserie si, abia atunci, sä înteleg cu adevärat ce înseamnä cinematograful.
In sfârsit, la 18 ani, m-am enervat pentru prima datä la un Nicolaescu ("Revansa"), si mi-am dorit ca altul, mai breaz, sä-mi fi insuflat, odinioarä, "microbul".
Anul urmätor - intrarea la facultate, si-am început sä mä tâmpesc.
1984 - absolvirea facultätii, si-am început sä mä trezesc si sä-mi adun mintile la loc.
2005 - pe drumul spre vorba lui Jean Gabin, dintr-un vechi cântec de la radio: "Je sais... qu'on ne sait jamais."