|
In alta ordine de idei: tot o chestie draguta de Cartarescu.
Tu, Nichita...
Cînd am stat prima datã faþã-n faþã cu Nichita Stãnescu (mã simþeam de parcã aº fi stat la masã cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coºovei. Am fost atunci atît de intimidat de ochii albaºtri, foarte depãrtaþi, ai lui Nichita, încît vreo jumãtate de orã n-am putut scoate o vorbã, lucru pe care el l-a luat drept o tãcere ostilã.
"Bãtrîne, gata!" mi-a spus pînã la urmã. "Ai dreptate, sînt cel mai prost poet din lume. Dar hai sã stãm de vorbã, totuºi, ºi sã ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivã", i-am rãspuns, "am tãcut fiindcã vã respect prea mult..." "Haide, lasã-l pe vã ºi pe dumneavoastrã. Zi-mi tu, bãtrîne!" "Iertaþi-mã, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultã, tu eºti credincios?" "Da, bineînþeles." "ªi te rogi cîteodatã lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "ªi cum îi spui lui Dumnezeu cînd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastrã, Doamne?" "Tu", i-am rãspuns zîmbind, pentru cã mi-am dat seama brusc ce vroia sã spunã. "ªi-atunci, dacã lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastrã? Hai, bãtrîne, zi-mi Nichita, ºi sã fim sãnãtoºi..."
De-atunci, în puþinele momente în care ne-am mai vãzut, m-am strãduit sã-i spun pe nume: tu, Nichita.
__________________
apocalypse please
|