[mariusd_bn]

(Pacea de pe urmă...)

Au început până la urmă... Avertizaseră demult, dar nimeni nu crezuse că o vor face. De aseară bombele cad într-una peste oraş şi nimeni nu face nimic. Avioanele lor săgetează înălţimile şi ai noştri par anchilozaţi într-o tăcere ciudată, anormală. Nu ştie nimeni de ce... La radio nu mai vorbeşte nimeni nimic. Doar o muzică lentă, cu inflexiuni orientale se aude necontenit. Ce e ciudat la bombele lor este că nu cad peste blocurile noastre amărâte. Cad doar pe iarbă. Ciudat... La televizor nu mai este nimic. Doar o miră enervantă şi un bâzâit continuu. Îl închid şi cobor. Afară, în stradă, puhoi de lume. Nici o maşină... E din ce în ce mai ciudat. Intru în mulţime şi ascult discuţiile. Se pare că nu mai este benzină la nici o staţie din oraş. Bine că nu am maşină, râd în sinea mea... Dar dacă nu mai este benzină, e grav. Înseamnă că nu mai este nici petrol pe nicăieri şi că se va opri totul, până la urmă. Chiar aşa să fie? Nu ştiu ce să cred, oricum e greu pentru noi, oamenii de rând să înţeleagă realitatea obiectivă...
Bufff!!! O bombă cade la doi metri de mine, lângă teiul din faţa blocului. Mulţimea se retrage imediat. Să vină cineva, se strigă din mulţime... Armata, poliţia ce fac? se aud glasuri dezaprobatoare şi priviri nervoase se îndreaptă spre vecinul de la doi, sergent-major şi sectoristul cartierului. Acesta tace mâlc, cu capul între umeri. Nu ştiu nimic, dimineaţă ne-au trimis acasă pe toţi, reuşeşte să mai spună, înainte să fie linşat de populaţia înnebunită. Încerc să mă apropii de locul impactului, dar câţiva oameni mă opresc. Privesc cu toţii cum bomba se dezintegrează şi se transformă într-o mulţime de bucăţele negre, extrem de mici, care se împrăştie imediat şi se opresc pe clădirile din jur. Intră în pereţi, la naiba!!!
Mă furişez prin mulţime şi intru din nou în bloc. Urc până sus, pun scara şi ies afară. Pe toate blocurile din jur, o mulţime de oameni au avut aceeaşi idee ca şi mine. Scrutez orizontul dar nu se vede nimic interesant. Doar avioanele subţiri care zboară foarte sus. Sunt multe, mai multe decât poţi număra. Dezamăgit, cobor şi ajung din nou în apartamentul meu. Caut vreun semn al chestiilor venite de sus, dar nimic. Totul este la fel. Rasucesc butoanele radioului. Nimic nou... Aceeaşi muzică insinuantă, enervantă chiar... La televizor tot nimic. Telefonul mobil este mort. No signal. Celălalt telefon? Ridic receptorul. Am ton! Interesant... Dar, unde să sun? Încerc apelul de urgenţă. Ocupat. Toate numerele de utilităţi sunt ocupate. O sun pe Aurora. Răspunde. E singură acasă, speriată. Trebuie să ajung la ea. Neapărat...
Bicicleta din boxă e pregătită deja. O înşfac şi cobor treptele în fugă. Afară mulţimea se împrăştiase, probabil în căutarea altor vinovaţi buni de linşat. Pornesc spre cartierul Aurorei. Pedalez cu putere în timp ce privesc cu atenţie în jur. Văd cum o bombă cade lin, parcă nu ar avea greutate şi mă opresc apoi lângă locul impactului. Este neagră, are cam treizeci de centimetri în diametru şi un metru jumătate lungime. Nu îndrăznesc să o ating, totuşi. După un minut, scoate un sunet scurt şi începe să vibreze. Carcasa începe să devină neclară, apoi se desface în o mulţime de bucăţele foarte mici, identice cu forma originală, care se rostogolesc imediat, împrăştiindu-se pe trotuar. O parte dintre ele se îndreaptă spre o maşină oprită la marginea drumului şi restul spre clădirea din apropiere. Mă aşez pe bordură, lângă maşină şi mă uit. Ciuma neagră înconjoară în câteva secunde automobilul cu un zumzet supărător şi o ceaţă întunecată înconjoară totul. După ce s-a risipit, automobilul dispăruse! Mă frec la ochi, speriat şi mă uit din nou, cu ochii holbaţi... Doar o ceaţă diafană rămăsese în locul maşinii... Întorc privirea spre clădire. Totul e în regulă. Deocamdată...?!
Pornesc din nou pe bicicletă, cercetând cu privirea împrejurimile. Vehicule deloc, doar oamenii care circulau de colo, colo... Ajung în cartierul Aurorei. Clădirile arătau altfel, parcă... Sau era doar impresia mea? Într-adevăr, blocul în care stătea Aurora avea colţurile mai rotunjite, parcă... Însă nu pot să îmi dau seama dacă erau schimbate sau e doar părerea mea... Cobor de pe bicicletă şi o iau cu mine înăuntru. Noroc că stă la parter... Nu o pot lăsa afară, acum că maşinile dispăruseră. Toate! Sun, deschide şi intru, lăsând bicicleta pe hol. Aurora mă strânge puternic în braţe. O sărut cu putere şi îi văd ochii. A plâns... E speriată. Ne aşezăm amândoi pe o canapea şi începe să suspine din nou. Vorbele îi ies întretăiate... Ce se întâmplă, iubitule? Tata nu a mai venit acasă de ieri, am încercat să-l sun, nu pot ... O liniştesc cum pot, îi spun că probabil armata are de lucru acum, o să vină acasă după ce se va restabili ordinea... Nici eu nu cred ce spun, dar... Asta o mai linişteşte şi suspinele dispar, fiind înlocuite de altceva. Acum începe să toarcă parcă, şi ştiu ce va urma. Aurora închide ochii şi se abandonează în braţele mele. Hainele zboară de pe noi şi plonjăm in extaz...
După ce respiraţiile se potolesc, îmi zâmbeşte şi mă îmbrăţişează din nou. Nu ştiu ce m-aş face fără tine, iubitule...mai spune, după care pleacă la bucătărie să pregătească masa. Simt că maţele îmi chiorăie... Foamea mă loveşte brusc şi îmi dau seama că nu mai mâncasem nimic de dimineaţă...
Oare ce fac colegii noştri, o întreb în timp ce înfulecăm amândoi omleta pregătită. Nu ştiu, nu am mai vorbit cu nimeni de ieri, răspunde fata privindu-mă serioasă. Spaima i se citeşte în priviri şi mă mut lîngă ea, încercând să o mai liniştesc, chiar dacă în sufletul meu întrebările nu-şi găsesc răspunsuri... Să ne culcăm, draga mea, e târziu şi vom vedea dimineaţă ce e de făcut, ok? Aprobă doar, dând din cap şi mergem împreună în camera ei, după ce încuie cu grijă uşa şi blocăm toate ferestrele. Corpul ei gol, fierbinte, lângă mine îmi alungă toate întrebările fără răspuns şi întunericul ne conduce pe amândoi în lumea perfectă a dragostei...
Dimineaţa apare cu o ceaţă deasă. Ne uităm amândoi pe geam şi nu vedem nimic. Este întunecată, densă, tăioasă parcă. E aproape întuneric în casă, dacă nu aş fi avut ceasul de la mână aş fi crezut că este noapte încă. Lumina nu mai funcţionează. Au tăiat şi curentul, deci... Şi e frig, foarte frig... Aurora se îmbracă gors şi îmi dă şi mie un pulover de-al tatălui ei. E puţin cam larg, dar e bun. Ţine de frig. Ne ducem împreună în sufragerie şi Aurora scoate o lumânare. O aprind şi ne uităm în jur. Totul se transformase peste noapte! Scaunele sunt mai mici, din lemn negeluit, masa la fel. Covorul de pe jos era acum rotund, cu motive geometrice... Tavanul era mai jos parcă, iar pereţii mai apropiaţi. Perplex, o urmez pe fată prin toată casa şi uimirea de la început se transformă în groază. Totul era diferit! O sudoare rece începe să mă învăluie. Aurora tremură de-a binelea. Geamurile sunt mai mici şi ele. Rotunde. Nu se vede nimic, afară e tot ceaţa aceea întunecată. O strîng în braţe şi ne aşezăm amîndoi. Nu ştiu ce să fac, ce se întâmplă, mintea mi-e goală şi nu am nici o idee. Aşteptăm amândoi să vedem ce se va întâmpla...
Brusc, se aud bătăi puternice în uşă. Aurora tresare speriată şi mă priveşte. Mă ridic încet şi mă îndrept spre uşă. Bătăile se înteţesc şi deschid uşa, nedorind ca cei de afară să o spargă. Oricum, necunoscutul îşi făcuse apariţia cu prisosinţă, aşa că ne îndreptăm amândoi către uşa care parcă se curba, rânjind înspre interior...


M-am obişnuit deja cu munca în lagăr. Mustaţa îmi creşte repede şi am noroc că sunt brunet şi nu foarte înalt. Peste câteva luni, dacă reuşesc să trec testele de religie şi de limbă, voi fi avansat şi voi putea lucra din nou afară, la săpat de grădini. Şi poate că stăpânii mă vor recomanda pentru postul de eunuc în haremul cel mare al oraşului. Ar fi o onoare pentru mine să-i servesc în acest mod, mai ales că sunt destul de tânăr pentru a putea aspira la un asemenea post. Şi poate că astfel o voi întâlni din nou pe Aurora...
O lovitură electrică îmi tulbură visele şi reiau munca. Mai avem puţin şi muezinii din cele patru turnuri ale oraşului îşi vor începe chemările şi pacea îndelung visată se va pogorî peste lumea noastră.
Lumea lui Allah...

Bistrita
2004.08.03