[mariusd_bn]

Întunericul de dincolo


Întuneric. Frig.

Mâncare – o singură dată pe zi, nişte bucăţi de pâine într-o zeamă rece.

Apă - deloc. Doar cea din supă.

Frig. Foarte frig.

Pereţii sunt reci şi vâscoşi la atingere. Încerc să explorez încăperea, în beznă, cu ochii inchişi. Aşa măcar mă iluzionez că eu creez întunericul. Dacă îi deschid, înnebunesc. Mai bine îi las inchişi. Poate mâine … Sau azi? Nici nu ştiu câte zile au trecut de când sunt aici. Sau săptămâni? Număr în gând clipele şi le împart in minute, şi minutele în ore şi orele în zile dar le-am pierdut şirul. Nu mai ştiu ….

Uşa se deschide brusc. Ştiam că e acolo, am simţit-o când pipăiam pereţii. E rece şi ea ca şi restul. Metal îngheţat. Când am atins-o prima dată, m-am zgâriat în ceva şi am simţit cum sângele îşi dă drumul. Oricum, nu mai contează. Lumina de afară imi zgârie retina şi mă face sa clipesc des. Îmi acopăr ochii. Nu mai suport lumina. Oare chiar aşa de mult timp a trecut?

Simt cum sunt prins şi târât de braţe pe un coridor lung şi pe niste scări interminabile. Picioarele mi se lovesc de scări. Ma dor. Dar prefer durerea întunericului. Gardienii m-au lăsat jos. Sunt într-o cameră largă, cu lumină puternică. Albă. Încerc să deschid ochii. Îmi lăcrimează puternic. Reuşesc să-i ţin deschişi câteva secunde. Nu văd decât alb. Peste tot. Aud uşa trântindu-se. Rămân intins pe jos.
Liniştea mă distruge. Nu aud nimic şi în creier simt cum mă apasă liniştea. Încerc să cânt. Orice imi aduc aminte. Cânt tare, strig. Poate mă aud. Ei, şi ce? Nu mă interesează. Acum pot ţine ochii deschişi. Sunt fericit. Mă uit prin încăpere. Goală. Doar într-un loc, pe un perete, o pată neagră. Mă apropii. Pipăi peretele. Este o gaură in perete. Nu!

Nu mai vreau să îmi amintesc de negru, de întuneric şi de frigul de acolo. Mă aşez jos, cu spatele lipit de perete. E cald şi bine aici. Sunt chiar recunoscător gardienilor mei. Am scăpat de frig. Şi e lumină. Dar e atat de alb….

Închid ochii şi încerc să adorm. Prin ochiul negru de lângă mine simt o adiere. Rece. Mă mut de acolo, în cealaltă parte a încăperii. Lângă uşă. Să fiu pregătit.

Uşa se deschide brusc. Ştiam că e acolo. O vedeam. Un gardian intră şi îmi lasă aceeaşi farfurie cu supă. Mănânc repede şi apoi las farfuria lângă uşă. Mă gândesc. Număr din nou. Dar de fapt, merită? Oricum, nu contează. Rana de la mână s-a vindecat, aproape. O coajă subţire a acoperit zgârietura. Sunt bucuros acum. Încep din nou să cânt. Şi să strig. Şi să urlu. Am obosit. Mă trântesc pe jos şi plâng. Mult. Nu mai ştiu de ce. Dar ştiu că nu pot altfel. După un timp, mă liniştesc. Adorm.

Azi incep să explorez pereţii. Încet, fără grabă. Pipăi cu degetele. Pereţii sunt calzi şi lucioşi. Aş vrea să pot scrie. Nu am cu ce. O să le cer gardienilor.

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porţie in acea zi. Nu o să le mai cer de acum nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la întunericul de dincolo. Era răcoare acolo…

Azi mă apropii din nou de ochiul negru. Este singurul lucru interesant din încăpere. Încerc să privesc prin el. E negru, mai negru ca noaptea. Dacă nu aş fi simţit curentul de aer, aş fi crezut că este doar o pată neagră. Nu este. Este o gaură în perete. Ştiu, am verificat. Cu degetele. Marginile sunt perfect lucioase. Îmi strecor mâna înăuntru. La fel. Lucios. Puţin mai rece ca pereţii albi. Răcoarea se simte. Stau lângă gaura neagră şi respir aerul răcoros. E din ce in ce mai cald. Oare de ce m-au mutat aici?

Uşa se deschide brusc. Primesc farfuria. O iau şi o golesc imediat. Îi iubesc pe gardienii mei. Sunt fericit când imi aduc farfuria. Acum ştiu. O zi este intervalul dintre farfurii. E bine. Dar e foarte cald. Oare de ce?

Ochiul cel negru mă atrage. Mă apropii din nou. Cu grijă, îmi bag mâna înăuntru. Deocamdată, doar palma. E bine. Nu se întâmplă nimic. Mâine o să continui.

Azi am incercat să ajung la capătul găurii. Nu am ajuns. Mi-am băgat toată mâna. Degeaba. E la fel. Lucios, mai rece decât în încăpere. Unde e tot mai cald. Simt că nu pot respira. Aerul e fierbinte. Stau lângă ochiul negru şi respir adierea răcoroasă. Mă gândesc la întunericul de dincolo. Ce bine era! O să le spun să mă ducă înapoi. Mâine o să le cer să mă mute inapoi!

Le-am cerut. Nu mi-au dat nimic. Drept pedeapsă, m-au tăiat de la porţie în acea zi. Nu o să le mai cer nimic. Mi-e foame. Mi-e sete. Mi-e cald. Adorm, gândindu-mă la intunericul de dincolo. Era răcoare acolo. Era bine…

Mă uit la ochiul negru. Simt că mă priveşte şi el. Incerc să mă concentrez. Dacă aş putea să mă micşorez, poate aş reuşi să intru acolo. Căldura din încăpere îmi inundă creierul. Fierbe.

Ştiu. O să reuşesc. De azi, nu mai mănânc nimic. Căldura din încăpere o să facă restul. Nu o să mă mai apropii de ochiul negru. Până ce voi fi pregătit. Până ce voi reuşi. Trebuie să reuşesc.

Întunericul de dincolo mă aşteaptă.

14.08.2003
[/b]