[Ben Ami]

D(o)ar ZEI!
by Ben Ami

„Tu iartã...
Lasã-l sã curgã în mine ºi scaldã...
Scaldã-mi tot trupul în violetul sentimentelor tale,
Cu roºii scântei, pe buze aprinde-mi dulcea Culoare,
Strânge-te în juru-mi... cu albastra-þi Luminã
Ca Sufletul meu în adâncul Zeiþei sã vinã!”
Ela1

În clipa în care m-am trezit am inceput sa inteleg. Fãrã pic de logicã, de raþiune. ªtiam pur ºi simplu. I se putea întâmpla oricui. Mi se întâmplase mie.
Pãrea ceva neverosimil. Nu conteneam sã mã întreb… de ce tocmai eu? Înainte fusesem ca oricare altul. Normal, fãrã doar ºi poate. De atunci însã, trecuserã câteva ore bune ºi nu încetam sã mã minunez aflând noi ºi noi lucruri. Lumea prinsese culoare, pãrea alta. Eu eram altul. Aveam impresia cã cineva o fãcuse dinadins. Ca sã mã deruteze, sã profite de tainele sufletului meu.
Parcã nefiind îndeajuns de straniu, îmi mai veneau ºi tot felul de gânduri ciudate. Toatã copilãria mea fusese aruncatã undeva, departe, într-o ladã de gunoi. Dar, oare, avusesem o copilãrie? Nu mã pomenisem dintr-odatã matur? Îmi era fricã.
Nu era bine sã fii matur. Asta am aflat-o de la EI. De la ZEI.
Stãteam ascuns în realul acela imens bântuit de viziuni înºelãtoare ºi le ascultam vocile. Le interpretam iluziile. În felul meu… Nu trebuia neapãrat sã cred cã visez, dar aº fi preferat sã fi fost aºa. Multe zgomote se zvârcoleau prin preajmã, iar EI – ca un fãcut – vorbeau numai prostii. Cel puþin atunci, eu aºa credeam!
Erau doi ZEI maturi. ZEIÞA Pepsica – îmi aducea aminte de cineva, dar nu eram prea sigur, fiindcã nu erau amintirile mele – ºi ZEUL Cocacol.
ZEIÞA era o frumoasã… Mi-ar fi plãcut sã împãrtãºim iluzii. Sã-i miros de aproape parfumul violet care mã înnebunise încã din prima clipã. Sã-i fac puþinã curte.
Lumea LOR m-a atras uºor. Am alunecat pe luciul unui real împodobit cu simboluri magice. Erau atât de diferiti, gândirea lor era atât de complicatã! Era de parcã cu asta îmi imaginasem din totdeauna cã voi avea de-a face. Oriunde m-aº fi dus ºi orice aº fi fãcut întâlneam glasurile LOR. Simþeam tot. Când am fost chemat la împãrtãºirea întru organic am avut impresia cã iluzia s-a frânt. Dar era doar o pãrere. Continuam sã le înregistrez – fãrã sã depun nici cel mai mic efort – toate dialogurile… Chiar ºi iluziile.
Cred cã abia atunci a început sã mi se facã cu adevãrat albastru. Când mi-am dat seama cã, deºi sperasem – în adâncul sufletului – sã fie un vis urât, realitatea se transforma într-o deziluzie. Mã invadase o ceaþã albã, lipicioasã, prin care-mi era imposibil sã mã orientez. Cuvintele o strãbãteau ºi continuau sã-mi râcâie intimitatea cu gheruþele lor mici de gheaþã… Reuºeau sã mã înspãimânte.
Dupã ce m-am împãrtãºit întru organic, m-am izolat din nou de grup. Remarcaserã apatia mea, lipsa de zel.
Nu i-am contrazis când m-au etichetat ca rezidual. Aveau dreptate mai mult decât îºi puteau închipui. Numai cã uneori nu-i mai puteam suporta, nu le mai rãbdam senzaþiile de culoare putredã… Toatã viaþa ºi-o petreceau imaginând viziuni, pe care le descompuneau, mai apoi, în doar câteva adieri fãrã de importanþã. Jocuri pervertite de imagini hipnagogice. Aiureli hrãnitoare de iluzii. Suflete minuscule…
Mi-am închipuit cã – dupã tot ce fãcusem pentru grup cu o zi mai înainte – meritam puþinã intimitate. Dar, oare ce fãcusem cu o zi mai înainte?
Amintirile mi se târau prin fisurile sufletului. Mã smulgeau din arborele neamului meu neºtiutor, din trunchiul comun al grupului. Îmi îngreunau starea – presupunând cã mai aveam vreuna - care-mi împãca temerile apãrute pe marginea abisului… unde-mi pierdusem cumpãtul.
Mã simþeam teribil de singur, de refuzat.... Deºi nu ºtiam de ce, de cãtre cine sau în ce fel. Vroiam sã pun ordine în senzaþiile care-mi tot pãtrundeau în minte. Aveam disperatã nevoie de o stare de dragoste. Doream sã fiu ajutat, înþeles, tratat cu respect. Chiar ºi cu teamã. Ori asta era ceva cu totul nou pentru mine.

*

Nu toate ideile LOR erau inteligibile. Unele nu aveau nici mãcar o micã adiere de aºa ceva. Nu reuºeau sã-mi comunice nimic din care sã pot înnebuni. Continuam sã absorb senzaþiile, pregãtindu-mã pentru clipa când le-aº fi putut integra într-o structurã oarecare. Lipsea însã dorinþa. Nu ºtiu de ce încã n-o invitase nimeni.
*
Nicãieri în real nu se face corelaþia între masa corpului (orice ar însemna acest termen) ºi coeficientul de inteligenþã. Sunt stupefiat. Am dedus cã radioul este un aparat de mãsurã al unei realitãþi inventate?
Religia lor se numeºte Look. Am înþeles cã, uneori, se închinã prea mult la idoli, aceasta fiind ºi cauza unor stãri penibile. O sectã foarte puternicã, cu enorm de mulþi adepþi, care se ghidau dupa principiul “Descurcate prin orice mijloace!” aveau sloganul: “Doar ZEI!”. Unul dintre simpatizanþii acestei adevãrate filozofii este ºi ZEUL Cocacol. N-am înþeles de ce, fiindcã nu zâmbeºte niciodatã, ori ãsta a rãmas (de mult timp) semnul LOR distinctiv… Aºa am auzit la radio.
ªi la EI, ca ºi la noi dealtfel, religia rãmâne baza de la care porneºti atunci când încerci sã coagulezi o imagine de ansamblu. Diferenþa este cã la noi idolii sunt întotdeauna întorºi în primordial, pe când la EI sunt ZEI lideri politici. Am rãmas nedumerit, cu mintea însemnatã de stupoare! Se ghideazã dupã orice altceva în afarã de inteligenþã. Chiar orice altceva!

*
E tare ciudat cã-i mai numesc ZEI. Este ca o boalã care atacã mintea suprasaturatã de iluzii.
Îmi amintesc senzaþiile dragului meu pãrinte: “- Þepos mic, lumea noastrã (întotdeauna se înfierbânta când amintea asta) e fãcutã cum nu se poate mai bine (însã eu nu-i dãdeam dreptate). Va veni ºi ziua când noi vom conduce destinele marelui real, ziua când ZEII (aproape ºoptea) se vor prãbuºi sub dãrâmãturile propriei religii (însã eu nu înþelegeam). Vor fi striviþi precum grupurile care nu pãstreazã fãrâma de nebunie!”. Aºa-mi adia, era un înþelept! Fãrã de numãr erau cei care-i cereau adierea nebuniei. Într-o mulþime de iluzii se înfierbântau cu toþii. Nu ºtiu sã fii refuzat pe cineva. Nu simþea albastru, era un supravieþuitor. “Direct responsabil pentru destinul grupului sãu”, incantau cu toþi. “Un mare înþelept!”, intonaserã, pânã la întoarcerea sa în primordial, responsabilii grupurilor din volburile învecinate.

*

Azi, în timp ce concepeam o stare de dragoste cu frumoasa grupului din volbura tânãrã, iluziile îmi fugeau la ZEIÞA Pepsica.
La început mã amuzau imaginile care mi se suprapuneau peste starea de dragoste. Apoi mi s-a fãcut ruºine, iar durerea aceea întunecatã s-a împrãºtiat prin toatã fãrâma mea de nebunie.
Când îmi dezmierdam partenera închipuiam buclele ZEIÞEI cãzând peste umerii rotunzi ºi parfumul violet învelindu-mi patima din suflet cu o crustã subþire, de gheaþã roºie.
Trebuie sã mã abþin. Sã nu care cumva sã afle ºi ceilalþi ce cred despre EA. M-ar putea considera rezidual pentru conducerea grupului, ori al ritualului de împãrtãºire a cunoaºterii întru organic. Sã mã evite ºi chiar sã mã izgoneascã în volburile necunoscute ale marelui real…
Tot ce înseamnã destin – iar termenul n-are sens fãrã apropierea lui de viitor – este considerat bizar (noþiune preluatã inconºtient tot de la ZEI) ºi poþi sã-þi structurezi singur taine pentru jocurile halucinante ale grupului. Nimeni nu te poate ajuta sã stãpâneºti acel strop de adiere primordialã, de nebunie.
Tainele adierii de supravieþuire sunt sfinte! Când mã voi apropia de marginea existenþei reale, voi permite iluziilor sã adie liber. Dincolo de limitele tuturor volburilor… S-ar putea ca abia atunci sã pot inversa iluzii… Deºi n-ar mai însemna mare lucru!
Nu aºa se rãsuceºte realul. Nimeni nu-þi rãscoleºte iluziile ca sã-þi înþeleagã adierile. Oricât de pãtruns ai fi de esenþa supravieþuirii ZEILOR.
Adevãrul iluziilor ºi al senzaþiilor, al tuturor imaginilor hipnagogice trebuie impus sub ameninþarea întoarcerii premature în primordial. Eventual, în cel al ZEILOR… adicã, niciunde! Cum aº putea ieºi la suprafaþa propriei mele realitãþi îmbâcsite de taine mincinoase ºi iluzii stupide? O, dulce blasfemie!
Îmi pun întrebãri la care rãspund singur. Nimic nu-mi ajunge, nu mã-nnebuneºte…

*

S-a fãcut noapte! ZEII pot face luminã sau întuneric,…însã nu vãd în întuneric. De aceea au închipuit jocul cu întrerupãtorul… cel mai stupid joc pe care l-au putut imagina. Uneori mã mint cã le sunt superior, doar pentru cã nu fac distincþia netã între luminã ºi întuneric. Ca EI…
Conducãtorul grupului din volbura tânãrã m-ar evita dacã m-ar simþi imaginandu-mi asta. Este un fanatic al iluziilor. Senzaþia pe care o adie, ori de câte ori faci imprudenþa sã nu-l eviþi, este culoare putredã... Descompunere organicã… “Dacã te poate trimite în primordial, chiar ºi în mod inconºtient, îþi poate fi ºi ZEU!” adie descompusul ãla. Mi se pare o inepþie. Asta nu este filozofie. Orice þepos mic poate concentra, apoi respinge în real, o senzaþie cu mult mai elaboratã. Mai inteligentã. Îmi doresc sã-i dezvãlui amãnunte ale unei întâlniri cu ZEIÞA, sã-i adii…”Azi am mângâiat-o pe Pepsica! Cum de n-am trecut pragul realului în timp ce imaginam o stare de dragoste?”… Bietul descompus, ar putea turba înainte de a-i termina iluzia… Jocul nefiresc nervilor l-am aflat de la EA, îl adia obsesiv imediat ce ZEUL Cocacol dispãrea în marele real… “Poate sã turbeze maicã-ta!”, adia frumoasa, ºi-am zis cã-i joc. Simþeam cum creºte nebunia-n mine. Oare se hotãrâse sã-mi deschidã calea spre înþelegerea sfintelor taine?

*

Pânã astãzi, ZEUL mi s-a pãrut a fi un organic responsabil pentru micul sãu grup. Chiar dacã nu zâmbeºte (ca idolul LUI) gândurile, care altã datã îmi trezeau iluzii strãine de real, îi defineau cu precizie profilul moral (cum spun EI). ªtiam cã este gelos ºi afemeiat - atuurile unui responsabil chiar ºi în lumea mea – dar nu credeam cã poate agresa organicul frumoasei Pepsica. I-a zis…”Uite, ai grijã de palma asta!”, dupã care a lovit-o.
Multe ore au trecut de atunci, dar ZEIÞA tot mai are lacrimi în ochi.
Sã fie tot un joc sau prãbuºirea de care-mi transmisese dragul meu pãrinte?
M-am strãduit sã-i adii iluzii violete, sã-i alin acea stare întunecatã. N-am reuºit! Pentru prima datã în viaþã am înþeles neputinþa – senzaþie albastrã înecându-mi mintea într-un ocean primordial. Pentru mult timp… nu voi mai putea închipui o stare de dragoste cu frumoasa din volbura tânãrã.

*

Au trecut trei zile de când tot încerc sã comunic cu EA. Este telepatie, abia am aflat. Sunt multe cuvinte (ciudatã noþiune) care încep cu tele-… Le aflu de la radio.
Nu bãnuisem cã supravieþuiesc cu greu. Cã peste tot - în marele real – sunt rãzboaie, foamete ºi boli. Cã mor cu milioanele… Am avut iluzii reziduale când am înþeles cât de mulþi sunt. Mã înºelasem în fiecare zi a existenþei mele. Învãþãturile înþelepþilor nebuni erau incomplete. Adierile altor grupuri nu conþineau niciodatã atâtea informaþii. De când am înþeles asta… nu trece o zi fãrã sã-mi îmbogãþesc iluziile despre marele real.

*

Nebunia-mi întrece orice îºi mai poate închipui vreunul din neamul meu. Istoria ZEILOR se întinde pe o perioadã de timp incomparabil mai micã decât a istoriei noastre. Înseamnã cã sunt veniþi din realul unui alt primordial (al unei alte planete, cum spun ei). Cum altfel poate fi, dacã-ºi refuleazã iluziile miºcãtoare în filme, dacã le înregistreazã în cãrþi.
Poate cã-s tot jocuri, însã volburile închipuite de ei sunt altfel ºi alte ZEITÃÞI le stãpânesc…

*

Astãzi am consolidat trunchiul grupului devenind conducãtor, însã nu a fost aºa cum îmi imaginam altãdatã. N-au þinut cont de una dintre tainele sfinte – frumoasa din volbura tânãrã nu s-a alãturat încã grupului. ªi-au închipuit cã mã evitã, iar eu nu le-am adiat cã lucrurile stau, de fapt, exact invers!
Peste un timp, profitând de noua situaþie, m-am apucat, cu infinitã grijã pentru detalii, sã le închipui tot ceea ce cunoºteam despre ZEI. Tãcerea care s-a lãsat la ultima adiere a împãrtãºirii cunoaºterii întru organic a fost începutul arborelui de glorie al neamului meu. Cel mai nebun înþelept din istoria întregului primordial tocmai le deschisese calea cãtre stele. Volburile tuturor primordialelor aºteptau stãpânirea noilor ZEI… Dar tot nu eram împãcat!
Mi-am pãrãsit grupul neobservat de nimeni. Frumoasa mea Pepsica îmi stãpânea senzaþiile roºii, dorinþele violete toate. Vroiam sã-i comunic cuvinte. Sã-mi manifest nebunia. Sã-i explic cum radioul o minte, sã-i adii cã nuclearii, cei mai nebuni ZEI lideri politici sunt… în primejdie…
Blasfemie, tainã sfântã a primordialului!

*

O iubeam. Cu o noapte în urmã îi sãrutasem violetele pieptului. Adiasem cuvinte poezii, violete ºi roºii. Lãsasem iluziile albastre sã-mi sfredeleascã sufletul de trãdãtor. Pentru o clipã spãrsesem lanþurile primordialului ºi mã amãgisem cu libertatea organicului EI. O mirosisem, îi învelisem coapsele cu rãsuflãrile mele pãtimaºe.
Acum mã grãbeam s-o întâlnesc. Sã lupt împotriva celui ce-mi tortura frumoasa.
Mi-am ales momentul cu grijã. EI mâncau în tãcere, fiecare la un capãt al mesei, fiecare cu iluziile-gânduri bine ascunse între aºchii de suflet.
Atunci EL mi-a aruncat o privire. M-ar fi ignorat ca ºi pânã atunci… dacã nu i-aº fi închipuit o iluzie adusã din primordial. Bietul Cocacol… Nu ºi-a dat seama. Când a fãcut-o atentã la apariþia mea, Pepsica a început sã þipe.
Ridicându-mã de la masã… am sãrit în faþa EI ºi, inversând iluzia, am rãsucit realul pe cealaltã faþã!
Satisfãcut pentru prima oarã cu adevãrat, m-am rotit înspre Pepsica ºi am cuprins-o în braþe.
Cât de roºie era!…
Am vrut s-o sãrut, dar, pentru o clipã, am ezitat. Aveam atâtea sã-i spun ºi totuºi… strãlucirea din ochii ei… mi-a adus aminte - mai întâi - de frumoasa pãrãsitã în volbura tânãrã.