[herbert]

eu propun un clasament pe care voi incerca sa-l argumentez/explic. ar fi fost simplu sa insir 20 de regizori si titluri (puteam sa iau lista lui ALS, n-as fi gresit, as fi fost cool & snob, ca tot e socotit „cel mai tare in parcare”), dar mi se pare un exercitiu prea facil, mai ales ca asemenea clasamente sau mai facut pe acest forum. sper sa am rabdare, timp & motivatie estetica si sa insir toata lista, din care nu lipsesc Fellini (Amarcord), Bergman (Persona), Antonioni (Blow-up), Hitchcock (Vertigo), Kubrick (Eyes Wide Shut), Kurosawa, Forman, Spielberg, Lars von Trier, Almodovar, Tarantino, Greenaway, Jarman, Lynch s. cl.

1. Andrei Tarkovski – „Oglinda” (1975). Tarkovski (exceptional poet al tragicului existential) - un geniu cinematografic , pe care l-a „mistuit” comunismul sovietic si apropierea de religie (la inceput o religiozitate in raspar cu ateismul comunist, epatanta si, pe undeva, profitabila prin elementul sau disident, apoi impovaratoare, restrictiva ca o camasa de forta...) „Oglinda” – o capodopera (summa cinematografiei rusesti), o autobiografie „risipita/ adunata/reflectata” in cioburile unei oglinzi sparte, alternanta trecut-prezent, real-imaginar. imagini antologice, emblematice pentru istoria cinemaului, care au hranit iluziile artistice ale unei intregi armate de „tarkovskieni”, evident esuati (este si vreun roman, cumva?). Coloana sonora superba - Bach – „Patimile dupa Matei”, „Patimile dupa Ioan”..., vocea inconfundabila a lui Innokenti Smoktunovski recitand din versurile lui Arseni Tarkovski (tatal regizorului, poet admirabil apartinand „veacului de argint” al poeziei rusesti). cine n-a vazut si „n-a simtit/trait” „Oglinda” – e mai sarac decat crede...

iata se spune Bergman despre Tarkovski in cartea sa de memorii „Lanterna magica” (1987): „Filmul, cand nu e document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toti. El se misca in camera viselor cu naturalete. El nu explica nimic si in definitiv, ce-ar putea sa explice? El este un vizionar care a reusit sa-si puna in scena viziunile, folosind cel mai greu, dar totodata si cel mai simplu dintre procedee. Toata viata am batut la usile camerelor in care el se misca cu atata naturalete. Doar rareori am reusit sa ma furisez acolo. (...) Fellini, Kurosawa si Bunuel se misca in aceleasi zone ca si Tarkovski”.