|
Unu:
Mel Gibson cu "The Passion of the Christ": vrea sa aneantizeze/ neutralizeze cu mina stinga (sinistra) doo mii de ani de compasiune, mila, dragoste de aproape, iertare, etc. Asta nu mai e crestinism, e crestinism pe invers. Nu e secta, e mai nociv ca trupele black & death anti crestine.
Doi:
Quentin Tarantino cu "Kill Bill Unu & Doi": recupereaza cinema-ul asiatic, diverse genuri si subgenuri ca sa remixeze, recombine si schimbe la fata. Fara istorie si referentialitatea la a past history of film, Quentin Tarantino nu ar exista.
Trei:
a. Lars von Trier cu filmele lui obosite, care se dezvolta in umbra credo-ului regizorului (aprox): "cinematograful e un litera si, cu fiecare film pe care il fac, vreau sa descopar o litera in plus". Riscul e ca, vorbind in limba Babelului, risti sa nu te inteleaga nici unul dintre cei care vorbesc limba lui Enoch.
b. Matthew Barney cu "Cremaster 3", naratiuni vizuale ale unor obiecte sexuale, dupa o ilogica proprie. Un ego mai evident ca al lui Lynch, Jarmusch sau Oliver Stone.
c.Wong Kar-wai care vorbeste asa de frumos in limba luminii si a culorii si care, pula mea, in ultima vreme imi place pe zi ce trece mai mult si o sa mi-l tatuez pe brand.
|