|
Am citit in cele din urma un eseu al lui Alex Leo Serban aparut initial in revista Idea, apoi publicate pe site-ul Liternet. Foarte documentat si ilustrativ, mi-a placut. Nu am apucat sa imi decantez contra-argumentele, asa ca ma voi multumi cu citeva comentarii la obiect. Ce e scris in cursive e citat din textul lui ALS.
La cinema, oamenii spun poveºtile lor. La televizor, oamenii spun poveºtile noastre.
Este o evidenþã: tot ceea ce ne-a arãtat "altceva"-ul, "altfel"-ul (de la Un cîine andaluz la Mulholland Drive, trecînd prin Regula jocului, Vertigo, Cu sufletul la gurã, Aventura, Anul trecut la Marienbad, 8 1/2, Persona, Oglinda, Salo, Contractul desenatorului sau Pulp Fiction), a fost la cinema. Tot ceea ce ne-a arãtat "acelaºi"-ul a fost la televizor.
S-ar putea recurge la explicaþii de tipul: Cinema-ul înseamnã cunoaºtere, televiziunea înseamnã recunoaºtere.
Suna frumos, cinema-ul ca mediu care exploreaza teritorii exotice si spatiu in care evolueaza cu marinimie celalalt( termen derivat din otherness, da, sa stim ce vorbim; nu de alta, dar s-ar putea sa calce si pustii pe aici si sa creada ca e ceva de nasul lor). Intr-un fel, festivalurile de film chiar intaresc teza. Pe de alta parte insa, nu e adevarat in totalitate. ALS a inchis un ochi la faptul ca la festivaluri importante se organizeaza si fare-uri de achizionare de filme. Astfel, daca un film place , e marketat bine, a luat premii, etc, are toate sansele sa ajunga si la teve (fie la a per-pay-tv sau in reteaua nationala, depinde); "Pulp Fiction" e cazul care ilustreaza cum filmele mari pot trece prin looking-glass, ca Alice, si, vorba lui Culianu, dintr-o dimensiune in alta. Astfel, un film mare, trecut prin televizor, ajunge mic, si exoticul, distribuit in masa (mediatica), devine comun.
|