[ovidiu bufnila]

Elefantul roz
short story de
Ovidiu Bufnila

Când ceaþa s-a ridicat dintre case, ne-am trezit în faþa primãriei cu un elefant roz. Iorgovan de la Arsenal a leºinat de emoþie. În cãdere, frumoasa lui pipã s-a zdrobit de caldarâm. Lubomir, directorul Bãncii Comerciale, a izbucnit în plâns din pricina asta. Umerii îi tresãltau. Peruca i se strâmbase. Reverul hainei sale cadrilate s-a pleoºtit de atâtea lacrimi. Domniºoara Margareta a încercat sã-l liniºteascã. Dar Lubomir a continuat sã plângã în hohote dupã pipa pe care o râvnise atâta vreme ºi pe care Iorgovan refuzase sã i-o vândã. Avocatul Luigi s-a repezit ºi el sã-l împace pe bietul director asigurându-l cã la întoarcerea sa din Franþa îi va aduce un set de pipe africane. Avocatului i se zbãtea o pleoapã ºi avea un oarecare vertij din cauza fenomenului. El s-a întors cãtre Bertha, asistenta medicalã de la Spitalul Municipal ºi i-a cerut un calmant. Bertha cãsca gura la uriaºul elefant roz ºi nici nu-i pãsa de ce se petrece în jur. În viaþa ei nu vãzuse o grãdinã zoologicã ºi nici mãcar un spectacol de circ. Avea o bonetã albã bine scrobitã pe cap ºi purta un halat scurt care-i lãsa picioarele în vãzul lumii în toatã splendoarea lor.



Þin minte cã Iorgovan se bãtuse pe viaþã ºi pe moarte cu spiþerul Fabian din cauza ei. Amândoi o iubiserã nebuneºte în urmã cu câþiva ani. În cele din urmã, comisarul Agamemnon s-a vãzut nevoit sã-i aresteze pe amândoi ºi sã-i punã la poprealã timp de o sãptãmânã pentru tulburarea ordinii publice. Iorgovan a încercat sã evadeze într-o noapte fãrã lunã. Unii spun cã domniºoara Margareta i-ar fi strecurat o pilã la vorbitor ºi cã ar fi tocmit un taximetrist sã-l aºtepte pe Iorgovan în spatele închisorii. Primarul Bonifaciu a muºamalizat întreaga situaþie încercând astfel sã mai câºtige un pic de capital electoral. Bertha a refuzat însã mâna întinsã de primar ºi nici n-a vrut sã audã de o împãcare. Ea s-a considerat ofensatã multã vreme ºi nici nu s-a mai salutat cu cei doi bãtãuºi. Domniºoara Margareta i-a spus de la obraz cã nu se cade aºa ceva ºi cã, dimpotrivã, ar fi trebuit sã fie mândrã cã doi bãrbaþi bine s-au luptat s-o cucereascã. Între noi fie vorba, Iorgovan era un pirpiriu. N-ar fi fost în stare sã alerge o sutã de metri fãrã sã-ºi dea duhul. Iar spiþerul Fabian, rotofei ºi bucãlat, abia reuºea sã urce scãrile Primãriei când avea de adus câte o reþetã vreunui consilier. Dacã nu mã înºel, avocatul Luigi l-a luat cândva peste picior. A fost tevaturã mare. Spiþerul s-a plâns primarului ºi a ameninþat cã-l va da pe avocat în judecatã pentru insultã. Asta ne-a însufleþit pe toþi. De-abia aºteptam un eveniment care sã ne punã pe jeratic ºi sã ne dea subiect de bârfã. De ce sã nu recunosc, am pus cu toþii paie pe foc. Domniºoara Margareta însã a reuºit sã-i împace pe cei doi. Ba chiar au fost la terasã la Emil ºi au petrecut o searã întreagã. Au mâncat nisetru, pui de baltã, supã de broascã þestoasã, omletã din ouã de struþ ºi câte ºi mai câte. Gurile rele au spus cã ar fi bãut peste douãzeci de sticle de ºampanie franþuzeascã dar eu n-am crezut niciodatã. Nici Lubomir n-ar fi fost în stare sã bea atât cu toate cã era câºtigãtorul tuturor concursurilor din timpul sãrbãtoririi vinurilor. Sã-l fi vãzut numai cum golea canã dupã canã fãrã sã dea ochii peste cap, fãrã sã gâfâie, fãrã sã cadã-n nas. Primarul Bonifaciu i-a aninat de fiecare datã câte o medalie de aur de reverul hainei ºi l-a pupat pe amândoi obrajii. ªtiam cu toþii de ce o fãcea cu atâta frenezie. Lubomir îi promisese cã-i va transfera contul în Elveþia. Asta ar fi fost o ilegalitate strigãtoare la cer dar comisarul Agamemnon nici nu s-ar fi sinchisit. Domniºoara Margareta l-a avertizat de vreo câteva ori, ba chiar a ameninþat cã va suna la centru sau cã se va adresa unor foruri internaþionale. Eu i-am spus domniºoarei sã se liniºteascã pentru cã avea sã-ºi atragã ura lui Bonifaciu ºi avea sã piardã garsoniera închiriatã de la Primãrie. Domniºoara Margareta era însã o mare luptãtoare pentru adevãr. O organizaþie neguvernamentalã care-ºi avea sediul la Londra îi trimisese o diplomã de merit iar o revistã din Bulgaria îi publicase fotografia pe prima paginã. Sigur cã ar fi trebuit sã fim mândri cã domniºoara Margareta ne reprezentase peste hotare. Mulþi dintre noi însã nu vedeau cu ochi buni acþiunile ei ºi o considerau o uºuratecã ºi o înfumuratã. Probabil cã la asta au contribuit ºi toaletele ei extravagante ºi limbajul ei cam fãrã perdea. Domniºoara Margareta nu se sfia sã înjure copios ºi pot sã spun cã o fãcea mai bine decât ºoferii de pe camioanele de la fabrica de sticlã sau ca hamalii din port. Andreas, directorul fabricii de sticlã, a cerut-o în cãsãtorie de vreo câteva ori dar fãrã succes. Domniºoara Margareta avea de gând sã-ºi închine viaþa salvãrii oamenilor ºi luptei împotriva rãului. Bãtãlia dintre bine ºi rãu era unul dintre subiectele ei preferate. Andreas n-a reuºit însã niciodatã sã-i þinã piept. Lui îi plãceau mai mult pescuitul ºi berea neagrã. Uneori, vara, pierdea nopþi în ºir pe mare împreunã cu Lubomir încercând sã prindã în cârligele lor de oþel ceva câini de mare. In zori se întorceau lãlãind de mama focului. Se împleticeau pânã la bodega "La delfinu' " ºi acolo se îmbãtau turtã. Acolo au pus pariu cu un harponier de pe o balenierã cã or sã prindã într-o lunã cea mai grozavã balenã din lume, Moby Dick. Harponierul i-a luat peste picior dar le-a fãcut hatârul. A pus la bãtaie un harpon de argint pe care îl primise în dar de la regele Suediei în persoanã. Noi ne-am amuzat foarte tare ºi am aºteptat sã treacã luna. S-au þinut de cuvânt. Au adus în port cea mai mare balenã pe care am vãzut-o vreodatã. Memoria s-ar putea sã mã înºele ºi toatã tãrãºenia asta sã se fi întâmplat dupã ce elefantul roz a apãrut din ceaþã în faþa Primãriei. Despre soarta lui n-aº putea sã spun mare lucru pentru cã în acele zile am plecat cu niºte treburi la Milano. Domniºoara Margareta mi-a trimis o scrisoare din care însã n-am înþeles mare lucru. Domniºoara avea un scris tare ciudat ºi dezordonat. Stând într-unul din balcoanele hotelului milanez, în bãtaia soarelui mediteranean, în faþa unei cafele, am încercat sã descifrez mesajul primit. M-am încurcat de vreo câteva ori. Când i-am dat cât de cât de capãt, am fost sunat de la recepþie ºi rugat sã cobor pentru cã izbucnise un incendiu la un etaj inferior. Am ajuns cu greu în stradã. Hainele-mi erau boþite iar pãrul vâlvoi. Un poliþist m-a întrebat politicos dacã am nevoie de asistenþã medicalã. I-am mulþumit grãbit ºi am intrat în cafeneaua de peste drum. Barmanul mi-a spus cã nu mai erau locuri libere, lucru pe care însã îl constatasem ºi eu cu destulã uºurinþã. M-a invitat însã la bar sã-mi facã cinste cu un pãhãrel aºa, din partea casei. Era un bãrbat înalt, voinic, tuciuriu. Avea o cicatrice care-i brãzda faþa pânã sub lobul urechii stângi. Am stat la taclale. A fost curios sã ºtie dacã mi-a fost fricã în timp ce coboram prin infernul acela. Mi-a mãrturisit cã, deºi fãcuse lupte în tinereþe, nu reuºise niciodatã sã-ºi stãpâneascã frica. Aproape orice îl îngrozea. Un incendiu, de pildã. Sau sirenele poliþiei. Sau spectrul negru al ºomajului. Într-un târziu mi-a spus cã are un unchi suspus care ar putea sã mã ajute sã obþin cetãþenie în doar câteva luni. Ideea mi-a surâs ºi peste câteva zile m-am dus cu el ºi l-am rugat sã-mi fixeze o întâlnire cu unchiul sãu.