Doua fiinte care
se cauta. Bob Harris, vedeta de cinema, catre sfarsitul varstei a doua, casatorit, copii. Charlotte, tanara, licentiata in filosofie, casatorita cu un celebru fotograf. In Tokio, el pentru a filma o reclama, ea alaturi de sot.
El cunoaste aeroportul japonez, orasul japonez, hotelul japonez, liftul japonez, gazda japoneza, “femeia fatala” japoneza, dusul japonez, operatorul japonez, televiziunea japoneza, fotograful japonez, mascariciul - vedeta TV japoneza, aparatul de fitness japonez, spitalul japonez, distractia japoneza.
Ea cunoaste orizontul urban japonez nocturn/diurn, templul buddhist jaonez, orasul japonez, sala de jocuri video japoneza, frivolitatea stelei de cinema (venita sa-si lanseze filmul), televiziunea japoneza, distractia japoneza, spitalul japonez, calatoria japoneza cu trenul.
El o cunoaste, Ea il cunoaste… amandoi ratacesc intr-o lume, aceeasi pretutindeni.
Cautand a se pierde (cum altfel poti renaste) intr-o civilizatie pe care o simteau autentica, lui Bob si Charlotte-ei Japonia le raspunde tocmai cu elementele de care acestia fugeau - acea parte a occidentului care se asimileaza cel mai repede in orice colt al lumii (lui Bob ii este trimisa o prostituata, Charlotte ramane in afara preocuparilor sotului ei) apare ca o bariera insurmontabila in dorinta lor de a se regasi, noi.
Profunzimea fiintarii intelectuale din occident (filosofia) si nedeterminarea existentiala occidentala (actorul), ea nutrind sa participe si prin aceasta sa invinga solipsismul, el dorind sa se ancoreze ca persoana intr-o lume in care i se cere sa fie totdeauna altul… se intalnesc… incearca sa comunice…
El afla ca este singur si indrageste mancarea japoneza.
Ea ramane singura si indrageste aranjamentele florale japoneze.
Doi oameni
se cauta…
Pecetea Sofiei Coppola: ca si in “The Virgin Suicides”, in “Lost In Translation” doamna Coppola reuseste in cel mai inalt grad sa nareze exceptionalul (nevoia de ruptura, de transformare, de trecere, de depasire, in acest caz) eroilor sai, totul cuprins in oceanul de banalitate al cotidianului; nepasarea generala insoteste pas cu pas criza personajelor; nimeni nu are timp, emotii, cuvinte pentru nevoia celuilalt, doar actiunea extrema (sinuciderea, in primul film amintit, incremenirea, apatia, in cel discutat acum) par a fi solutiile care pot inceta, care pot stopa, si asta momentan, superficialitatea simtirii si privirii zilnice. Ceea ce (ma) impresioneaza la Sofia Coppola este conturarea in film(e) a unei impresii generale de neschimbare, pe care spectatorul o resimte constant, nimic nu vesteste nimic, nimic nu curge, iar in realitatea istoriei filmice (ca si in realitatea fiecaruia) de fapt se cristalizeaza neincetat prabusirea.
Lost In Translation, comic, dramatic, romantic, un film care, implicit, ne aminteste ca "exista atat de multa frumusete in lume", pe care, nefacandu-ne timp, o ratam!
* Lost In Translation (2003), un film scris si regizat de Sofia Coppola. interpreteaza: Bill Murray (Bob Harris), Scarlett Johansson (Charlotte), Giovanni Ribisi (John), Anna Faris (Kelly) si o mutime de japonezi
.[/b]