[marcu]

Iata cronica lui Gorzica (Andrei Gorzo)(scrie tot mai bine, asta e!) la The Passion of The Christ, publicata in Dilema veche. De acord.

Carne ºi sînge
Caietul de presã ne spune cã Benedict Fitzgerald "a lucrat timp de doi ani cu Mel Gibson la scenariul pentru filmul Patimile lui Hristos". Încerc sã-mi imaginez cum arãta o zi de lucru: "Salut, Mel!" "Salut, Benedict. Unde am rãmas?" "Pãi ieri am avansat cu ºapte lovituri de bici, patru pumni în cap ºi doi scuipaþi. Ce-I mai facem azi, Mel?" "Eu zic cã, dacã pînã desearã mai punem pe hîrtie o duzinã de bice ºi un scuipat, nu stãm rãu. Ah, ºi hai sã-I rupem o mînã. La muncã, Benedict!"

Ar fi bine ca filmul lui Gibson despre ultimele douãsprezece ore din viaþa lui Iisus sã poatã fi exorcizat prin bãºcãlie. Din pãcate nu e atît de simplu. Filmul vine cu reputaþia cã e aproape insuportabil, deci lumea va sta la coadã sã-l suporte, sã-ºi facã o pãrere. Mã tem cã nu e vorba doar de o curiozitate intelectualã. Unii dintre cei ce stau la coadã trebuie sã fi aflat deja despre piesele de rezistenþã ale producþiei; cei mai bine informaþi trebuie sã fi auzit cã una dintre vedetele filmului se numeºte flagrum ºi e "un bici prevãzut cu mai multe curele, cu bucãþi de metal cu ghimpi la capete, pentru a prinde ºi smulge pielea". Nu mã pot descotorosi de bãnuiala cã, fãrã sã ºtim prea bine ce vrem, unii dintre noi mergem ºi din curiozitatea de a-L vedea pe Iisus luînd parte la cea mai meticuloasã demonstraþie a întrebuinþãrii unui flagrum din toatã istoria cinematografului. Curiozitatea asta nu e un simptom de boalã, dar e un motiv oribil de a vedea un film despre Iisus. Sper ca legenda aºa-numitelor snuff movies (spectacole pornografice care urmãresc agonia ºi culmineazã cu moartea "actorului") sã fie doar atît - o legendã. Dar, concentrîndu-se pe distrugerea unui trup ºi lucrînd în numele exactitãþii, Gibson ne-a dãruit ceva ce se apropie, ca tip de experienþã, de un snuff movie. Ce a fost în capul lui? Dar, mai întîi, în numele cãrei exactitãþi a lucrat? Cantitatea de dinþi stricaþi ºi calitatea suportului vizual la cursul de mînuire a flagrum -ului sugereazã cã l-a interesat adevãrul istoric. Dar atunci nu trebuia
. sã se asigure cã Pilat chiar a fost intelectualul sensibil pe care-l prezintã el? Pentru cã n-a fost. Nu trebuia sã se întrebe dacã Maria Magdalena, oricît de disperatã ar fi fost, chiar ar fi cerut ajutorul romanilor? Nu trebuia sã se gîndeascã la motivele preoþilor iudei ºi sã lase mãcar o þîrã de spaþiu pentru altceva, pe lîngã invidia patologicã? E adevãrat cã atît Matei, cît ºi Marcu pomenesc invidia ºi cã, judecînd dupã declaraþiile din interviuri ("Ioan a fost martor ocular"), Gibson pare sã fi luat Evangheliile ca pe niºte rapoarte. Dar unde, în Evanghelii, ar trebui sã cautãm braþul rupt ºi zecile de pagini de torturã care sã corespundã imaginilor din film? Poate cã Gibson a vrut sã se spunã despre filmul lui ce a spus Jean Cocteau despre Patimile Ioanei d'Arc al lui Dreyer - cã "pare un document istoric dintr-o erã în care nu exista cinematograful". Dar, arãtînd în gros-plan negii ºi transpiraþia de pe feþele nemachiate ale personajelor sale, Dreyer cãuta umbrele ºi reflexiile cîmpului de bãtãlie pe care sufletele lor se pierdeau sau se salvau. Cînd vine vorba de spirit, Gibson nu are la dispoziþie decît vocabularul filmului de acþiune: Iisus cãzînd sub bice ºi ridicîndu-se pentru a fi biciuit în continuare, Patimile ca probã de rezistenþã fizicã, mãreþia spiritualã ca apoteozã a masochismului macho (Gibson ºi-a acuzat criticii cã se tem sã împãrtãºeascã durerea Mîntuitorului, acuzaþie care nu este decît varianta pioasã a provocãrii: "Ce, bãi, þi-e fricã de durere?"), Iisus ca Van Damme fãrã ºpagat, ca Stallone fãrã bazooka. Diferenþa este cã Van Damme ºi Stallone, oricît ar încasa, mai mult dau, permiþîndu-þi sã te descarci, în timp ce de la Patimile riºti sã ieºi încãrcat negativ, departe de Iisus ºi dezgustat de lumea pe care El a iubit-o atîta. De aici temerea cã dezgustul publicului s-ar putea orienta cãtre evrei. Dar filmul nu e antisemit, dupã cum nu este o întreprindere cinicã, negustoreascã (mã refer la film în sine, nu la felul în care a fost vîndut). Convingerea cã e o viziune sincerã, cã aºa aratã acum mintea talentatului actor ºi regizor Mel Gibson - o fierturã demonicã de catolicism morbid ºi ignorant, masochism macho ºi tropi ai filmului de acþiune -, mã face sã tremur pentru sufletul lui.