[gionloc]

Arta este teritoriul in care omul, liber de orice constrangere, se cheama pe sine pentru a-si umple golul fiintial nascut in urma ruperii sale de transcendent. O schema a curgerii artistice, dupa materialul folosit in exprimare, ar avea acesta succesiune temporala: cuvant (scriere) – imagine (pictura) – sunet (muzica); iar trairea, simtul uman, in interiorul si in apropierea acestor manifestari artistice ar putea fi redusa la o astfel de insiruire: exteriorizare spirituala obiectivista in ideea substantializarii lumii (o incercare de a numni Universalul, cuvantul-nomos, de la Fericitul Augustin la Lev Tolstoi) – interiorizare a lumii ca imagine (in pictura) – exteriorizare subiectivista a imaginii ca sunet (prin muzica; sunetul totdeauna inspira, aminteste, o imagine, dar imaginea nu trimite la sunete).
Plecat de langa fond, pierzand divinul ca realitate imediata, omul este nevoit sa hoinareasca in forme (arta) pentru a construi elementele care sa medieze coborarea transcendentalului, intr-o continua adeverire (legiferare) a “realului” lumesc. De altfel, aceasta este si calea pe care o infatiseaza monoteismul occidental: dupa ce Dumnezeu se manifesta ca forta (cratofanic, ar spune un istoric al religiilor), normand – prin cuvant, o forta abstracta, ordoneaza,- El chiar prinde forma determinata prin care se prezinta lumii intr-un mod cognoscibil direct, empiric, macar o scurta durata (manifestare ontofanica a sacrului). Ceea ce ramane de facut pana la anuntata re-intoarcere a divinului in lume, este continua incercare de a-l chema, de a fabrica, avand mijloace fizice, spatiul formal in care el, metafizicul, sa se re-prezinte (incepand cu Noul Testament, divinul nu mai intervine brutal, poruncind, ci se releveaza, vine ca imagine).
Si, istoric vorbind, acest spatiu de re-prezentare (ca revelare, inspiratie) artistica a divinului este cel al cuvantului scris (Evanghelia), este cel al imaginii pictate (icoana), este cel al muzicii penetrante (de la isonul bizantin, la sunetul wagnerian) si este imbinarea tuturor acestor forme intr-un buchet artistic care, trebuind numit, i s-a spus “Patimile lui Hristos” *.
* The Passion of the Christ(2004) in regia lui Mel Gibson; cu James Caviezel, Maia Morgenstern, Monica Belluci, Rosalinda Celentano.

In ceea ce priveste cinematografia lui Mel Gibson din “The Passion of Christ”: filmul convinge ca istoric datorita reconstruirii acelei epoci nu numai la nivel scenografic, ci si la nivel lingvistic; iar ca poveste prin aceea ca pastreaza, intr-un anumit grad, experienta religioasa intima, aceea traita in lectura biblica: vorbele lui Hristos nu sunt absorbite sonor, ca urmare a rostirii lor intr-o limba comuna, ci sunt interiorizate semantic, ca urmare a citirii lor pe ecran, fiind elementul convetional, care il tine pe spectator in cunoscut, in timp ce imaginile vin sa-l biciuasca fara incetare, intru implinirea dezideratului gibsonian – acela de a-l face constient pe spectator de imensitatea sacrificiului divin. Filmat excelent, avand efecte de imagine care intr-adevar te pironesc in scaun, si beneficiind de o banda sonora care la nivel muzical mentine vie zona teritoriala in care filmul se petrece, “the Passion of Christ” are totusi un element mai putin inspirat, si anume flash-back-urile; filmul este bine construit in ideea obtinerii unui crescendo emotional care sa culmineze in momentul rastignirii, pentru a exploda apoi in lacrima/i si la aceasta contribuie insolutul naratiunii (ca violenta a exprimarii) pe fondul cunoasterii in linii generale a problemei discutata pe ecran. Tocmai acest crescendo este intrerupt, si diminuat momentan prin intrerupere, de catre intoarcerile in timp care, fata de povestirea Patimilor, nu aduc nimic nou, ci doar spun ceea ce spectatorul oricum stia (ex. in momentul in care Petru neaga faptul ca ar fi prieten cu Isus, printr-un flash-back este infatisata Cina unde lui Petru i se spune acest lucru; acest element oarecum linisteste agitatia sufleteasca a privitorului, dandu-i-se un moment de respiro in faptul ca el stie ce s-a petrecut la acea Cina; poate sa nu fie chiar atent fiindca oricum stie; cam acelasi rezultat il are si momentul in care Isus isi aminteste cum construia o masa si scaune, secventa care se vrea lirica – ceva placut legat de mama sa, de relatia lor, dar si detensioneaza prin aceea ca prezinta un fel de gluma – cum pot unii oameni sa manance in acea pozitie specifica mesei respective!!).
Dincolo insa de aceste aspecte, nesemnificative pana la urma, filmul aduce spectatorul in acel moment emotional pe care Aristotel il numea "catharsis". Cu “Passion of Christ” nu suntem numai martorii unui eveniment cinematografic, ci suntem contemporanii elementului intemeietor al simtirii crestine: sacrificarea Fiului pentru iertarea omului.