[Razna]

mi'a fost greu sa decid un number 1 printre filmele care si'au avut premiera anul acesta, genurile fiind atat de diverse: cum sa compari un film de animatie, "Inima de urs", cu un ghiveci romanesc, "Raport despre starea natiunii", sau o comedie de tipul "Scooby-Doo 2" cu ultimul Lars von Trier, "Dogville"? Topul meu, avand in vedere ca filmele dintre care trebuie sa alegem nu au multe caracteristici comune pentru a putea fi comparate, este un top subiectiv. Pe primul loc mi'a fost greu sa decid intre "Kill Bill" Vol.1 si Dogville, dar in cele din urma l'am ales pe ultimul, si iata argumentele mele:
S-a spus despre Dogville ca ar fi furat teatrului modalitatile sale de expresie, ca avand un decor schematic, desenat, ar fi mai putin "cinematografic", mai mult "teatral". Mi se pare o premisa cu totul falsa. Din contra, filmand intr'un studio fara decoruri, Lars von Trier da o lectie de cinematografie: un regizor se scoate mult folosind locatii impresionante, peisajul ia ochii si atentia acordata personajelor se diminueaza (vezi Cold Mountain). Un film de 177 de minute, intr'un spatiu inchis - un studio fara decoruri, care castiga spectatorii si-i tine intr'o stare de tensiune pana in ultimul moment este, din punctul meu de vedere, opera unui geniu. Nu are nimic teatral pentru ca principalul atuu, decupajul, este o procedura prin excelenta cinematografica, iar un decupaj facut in aceste conditii, intr'un spatiu limitat, necesita o atentie si o inventivitate dubla din partea regizorului. Desi filmarea cu staddycam, cadre miscate, din mana, transuri rapide de apropiere de personaj, sarituri in cadru, dau o senzatie de improvizatie, privind atent filmul e evident ca a existat in prealabil un decupaj foarte riguros, foarte bine gandit, pentru a obtine efectul dorit. (Spectatorul ajunge sa simta pe propria lui piele trairile personajului principal). O alta problema int'un film fara decoruri este aceea ca o mai mare parte din povara sustinerii filmului o are jocul actorilor. Nimic nu mai distrage spectatorul. Desi in "Dogville confession" actorii erau ingroziti de regizor, in timp ce acesta la randul lui avea texte de genul "Asculta sunetul asta care mi'e atat de drag, sunetul actorilor care pleaca!", impreuna au functionat remarcabil. Si nu'i vorba numai de numele mari din distributie, ci de munca regizorului cu actorul, de faptul ca von Trier a stiut sa scoata de la fiecare exact ce'si dorea, si in fine de faptul - sau mai bine zis, drept dovada faptul - ca Nicole Kidman in Dogville nu e Nicole Kidman, ci e Grace, creatia lui Lars von Trier.

Un alt argument, care justifica admiratia mea pentru Lars von Trier, este faptul ca dupa ce a lansat un nou curent cinematografic, Dogma 95, pe care cineastii din intreaga lume s'au grabit sa'l urmeze intr'un fel sau altul, si dupa cateva filme care respecta Juramantul de castitate, Lars von Trier s'a grabit el insusi sa'si incalce propriile reguli, dandu'si probabil seama ca avangarda, printr'un sistem de reguli prea stricte, risca sa devina la randul ei dogmatica. "Dancer in the dark", si cu atat mai mult "Dogville", se indeparteaza de acest Juramant de castitate. (de ex. "Filmarea trebuie sa se faca in decorul natural" sau "Crime, arme nu trebuie sa apara" - ambele regului sunt incarcalcate in ultimele doua film). Deasemenea, nu cred nici in afirmatia lui von Trier a "Nu mai sunt artist", prin atitudinea sa in general dovedind exact reversul. In fine, argumentele fiind subiective, pot spune ca il apreciez foarte mult pe von trier si pentru ca, ajungand un artist recunoscut, pur si simplu face numai ce vrea, face filme numai cum vrea, fara sa tina cont de producatori, de cerintele pietii sau de alte criterii carora regizorii mai putin curajosi (mai putini norocosi?) li se subordoneaza.

Despre Kill Bill, urmand in clasamentul subiectiv al preferintelor mele imediat dupa Dogville, nu pot scrie atat de multe, din simplu motiv ca il consider genul de film pe care fie il iubesti, fie nu'l poti suporta. Pe langa prestatia Umei Thurman, alte argumente pentru acest film sunt referintele culturale/vizuale, violenta si sangele ca spectacol, inserturile de animatie (care m'au dat gata, fiind de o cu totul alta natura decat inserturile animate din Natural Born killers sau din recentul Spun - in aceste 2 cazuri ele sunt percepute ca o proiectie a personajelor, pe cand in Kill Bill sunt doar o varianta narativa pe langa cea filmata), in fine montajul si imaginea impecabila, umorul sec tipic Tarantino (si adoptat de atatia dupa pulp fiction).

In fine, simt nevoia in clasament si de a prezenta un film prost, sau mai bine zis o mare dezamagire. Plecand de la premisa de a arata adevarul biblic fara edulcorari, suferinta fizica, carnala a unei persoane sfinte, filmul ar fi putut fi un succes, daca aceata violenta ar fi avut un puternic contrapunct in existenta spirituala. Dar "Patimile lui Christos" de Mel Gibson nu e decat o continua serie de torturi suferite de un om pe care e greu sa'l consideri sfant. adevarul biblic nu e respectat decat in ceea ce priveste flagelarile si suferinta fizica, desi dupa ce vezi 2 ore de violenta continua e greu de crezut ca un om, fie el si fiul lui Dumnezeu, ar fi rezistat pana la capat, si personal ma indoiesc ca un om care oricum urma sa fie rastignit a fost si torturat in asa hal inainte de asta.
Actorul din rolul principal o fi el expresiv cand e biciuit, dar in flashbackuri, cand are cate'o replica, pare mai de graba latino lover decat Mantuitorul. Maia Morgenster presteaza o figuratie de exceptie, pentru ca rol nu prea are, si de altfel de toate pesonajele doar se face nota ca exista, dar relatii intre ele nu se construiesc. finalul : unghiul subiectiv cu piatra care se da la o parte, giulgiul, m'au surprins pozitiv. dar si aici Mel Gibson a dat'o in bara, cand apare, complet refacut, exact ca inainte de a fi torturat si ucis, Iisus (?), zambitor si cu mana sfredelita de o gaura, care iese din mormant de zici ca'i terminatorul, plecat sa se razbune pe cei care i'au facut asta...
Ma mira ca, dupa ce trebuie ca Mel Gibson sa fi vazut filmul compatriotului sau, "Ultima tentatie a lui Christ", de Scorsese, sa fi facut un film despre Christos atat de schematic si superficial.


In fine, in clasamentul meu o sa trec si la premierele romanesti, si pe primul loc (nu pentru ca mi'ar placea din toate punctele de vedere, si in mare masura pentru ca alte variante sunt Raport despre starea natiunii, un film fara cap si coada, sau Maria, telenovela cu prostituata care scrie versuri, sau Examen, un ALT film despre regimul comunist, de parca nu s'ar fi facut destule...) revenind, filmul romanesc din topul meu pentru anul acesta este Niki Ardelean, colonel in rezerva. Un prim argument ar fi ca, desi probabil nu e genul de film care sa placa publicului larg (ceea ce pana la urma, e o calitate necesara filmelor contemporane, si un film ca Filantropica sau Marfa si Banii pot avea, prin subiectul ales, un public mult mai larg), Niki Ardelean este in schimb un film foarte bine facut, foarte bine construit din punct de vedere regizoral. Grija pentru detalii, amanuntele vietii cotidiene, aparent banale, fac rabufnirea de violenta din final nu numai necesara dar si fireasca, in sensul in care Pintilie nu sparge filmul printr'un final neasteptat dar nejustificat, ci din contra tot filmul este ascendent, acumuland informatii pentru rabufnirea finala.