[marcu]

Despre Anthony Minghella si ecranizãrile sale

1. Englezul Anthony Minghella este în mod cert fascinat de epopei si mituri fondatoare si cunoaste, se pare, secretul ecranizãrilor de succes. A fãcut un film memorabil în 1996, Pacientul englez – nouã premii Oscar, inclusiv premiul pentru regie si pentru cel mai bun film - dupã un roman postmodern complex, „fracturat si mozaicat” de Michael Ondaatje, roman pe care l-a „ordonat” cinematografic într-o tragicã poveste de dragoste ce se deruleazã pe fundalul celui de-al doilea rãzboi mondial.
Talentatul domn Ripley (1999) este, la rândul sãu, o adaptare cinematograficã dupã romanul omonim al scriitoarei americane Patricia Highsmith. Filmul a adunat multe superlative ale criticii de specialitate si a depãsit, cum s-a afirmat pe drept, intriga, voluptatea si „seductia” cãrtii.
În 2003 Anthony Minghella a ecranizat un alt roman, de data aceasta un best-seller, Cold Mountain, de Charles Frazier (tradus la Editura Polirom în 2004) care are drept subiect o poveste de dragoste „întemeietoare”, întâmplatã în timpul Rãzboiului de secesiune din America. Asadar, ingredient obligatoriu pentru un succes cinematografic: o poveste de dragoste pe timp de rãzboi (din ecuatie aici iese Talentatul domn Ripley, unde dragostea este „multiaspectualã”, mai complexã si mai nuantatã si nu e acompaniatã de rãzboi, poate doar de un rãzboi crud al orgoliului si al invidiei umane), eterna confruntare dintre viatã si moarte. Mai adãugati o trupã de actori de prim-plan, oameni frumosi si seducãtori. În Pacientul englez au fost Kristin Scott Thomas, Ralph Fiennes, Juliette Binoche, în Talentatul domn Ripley – Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Jude Law, Cate Blanchett, în Cold Mountain îi gãsim pe Nicole Kidman si Jude Law (un preferat, se pare, al regizorului).

2. Minghela are o culturã cinematograficã solidã si „citeste” cu multã atentie, uneori se inspirã, din operele clasicilor. S-a spus, pe bunã dreptate, cã ultimul sãu film, Cold Mountain, are multe puncte de tangentã cu Gone With the Wind (Pe aripile vântului), cu care se intersecteazã nu numai ca subiect – rãzboiul de secesiune din Statele Unite -, ci si ca modalitate de tratare a acestuia (scenele de luptã filmate de Minghella sunt antologice. Ceva asemãnãtor am vãzut în ecranizãrile rusilor dupã tolstoianul „Rãzboi si pace”, la Spielberg...). Cold Mountain este întâi de toate o „tragedie americanã” fondatoare, apoi un fel de road movie, un maraton de aproape trei ore, depãnând în manierã „clasicã” o poveste ce atinge, gratie „gigantismului” de care suferã si pe care nu si-l ascunde Minghella, dimensiunile unei epopei. Ca si Scarlett O’Hara care îl astepta pe Rhett Butler, Ada Monroe (Nicole Kidman) îl asteaptã pe Inman (Jude Law), si în aceastã chinuitoare asteptare este sustinutã de o „guvernantã” curajoasã si tupeistã, Ruby (Renee Zellweger), de fapt, o rebelã hoinarã care o ajutã sã întretinã casa si creeazã o ambiantã în care despãrtirea de cel drag devine suportabilã. Cât dureazã rãzboiul, Ada se maturizeazã, abandoneazã „obiceiurile burgheze”, nu mai e preocupatã de manichiurã si pian, lucreazã pãmântul si se hrãneste cu ceea ce creste pe lângã casã, înjurã si chiar învatã sã tragã din armã. Nici drumul de întoarcere al lui Inman cãtre aleasa inimii sale, de care s-a îndrãgostit aproape fulgerãtor (ea i-a dat sã bea o datã un pahar cu cidru si au avut doar un singur si rusinat sãrut...) nu este mai usor si lipsit de pericole, dimpotrivã. Dezertor din armata Sudului într-un rãzboi care nu se încheiase încã, Inman oricând poate fi prins si „judecat” de patrulele militare, de aceea e nevoit sã se furiseze si sã se ascundã mereu de acestea (fugarii riscând chiar si o executie sumarã). Personajele pe care le întâlneste în odiseea sa cãtre casã balanseazã între suprarealismul crud al rãzboiului si povestile Fratilor Grimm: preotul suferind de priapism, sfâsiat între rigorile clerului si chemarea incontrolabilã a cãrnii; sãteanul care îi ademeneste pe dezertori cu mâncare si bãuturã, dar mai ales cu cele trei tiitoare ale sale, apetisante si generoase în iubirea lor; tânãra femeie care îl gãzduieste pentru o noapte, sprijinindu-si pruncul cu o mânã si tinând arma în cealaltã – o altã, pietrificatã emblemã a rãzboiului (interpretã Natalie Portman, în chipul cãreia recunosti cu greu tandra fetitã din „Leon”, faimosul film al lui Luc Besson, unde face un cuplu de neuitat cu Jean Reno); bãtrâna din muntii sãlbatici care salveazã pelerinii esuati, lecuindu-i cu sânge proaspãt de miel si cu fierturi din buruieni exotice... Minghella se dovedeste aici un povestitor mai bun chiar decât Fleming, regizorul lui Gone With the Wind. Odiseea revenirii lui Inman la Cold Mountain capãtã un aer de poveste sfâsietoare si incredibilã, încât ajungi sã crezi cã nu e un soldat dezertor, ci un print rãnit si murdar care înfruntã toate pericolele si greutãtile spre a ajunge la crãiasa inimii sale... Inman petrece doar o noapte alãturi de diafana sa iubitã, pentru cã a doua zi este ucis de unul din netrebnicii care au terorizat lumea în spatele frontului. Dupã legile Hollywoodului, eroul-martir lasã în urma sa urmasi: Ada naste o fetitã, la fel si zãnatica Ruby, "domesticitã" de un muzicant ambulant... În final avem, asadar, un tablou destul de fericit, care aminteste de stilistica epopeii „Pe aripile vântului”... O ironie a istoriei cinematografiei a fãcut ca ambele actrite care au interpretat rolul „guvernantei” în aceste douã filme sã primeascã Oscarul pentru rol secundar. În 1940 ea s-a numit Hattie McDaniel - o actritã de culoare, în 2003 - Renée Zellweger (admirabilã în jocul sãu). Cultura cinematograficã pe care o are l-a fãcut pe Anthony Minghella sã prefere în acest rol o actritã albã, altfel coincidentele cu Gone With the Wind ar fi fost mai multe si mai izbitoare.

3. Anthony Minghella este un adept al filmului „frumos”, clasic, mustind de sugestii poetice, romantios si melodramatic. Decorul în filmele sale este foarte important: minutios ales, memorabil (lectie bine însusitã probabil în teatru si televiziune, de unde a venit în cinematografie). În Pacientul englez ne-a fascinat cu nisipurile africane, aurii, netede si imense, aproape vii, peste care a „scris” povestea tragica a unei trãdãri din dragoste. În Talentatul domn Ripley a „descris” peisajul inimitabil al Italiei de dupã rãzboi, locuri pline de o insolatie ademenitoare si devoratoare totodatã, în care cei bogati mureau de plictis si vicii... În Cold Mountain a revelat ca nimeni altul splendorile naturii din România: pãdurile, muntii si vãile au fãcut reclamã traseelor turistice ale tãrii ca un clip promotional pe canalul National Geographic.
Minghella nu filmeazã subiecte complicate, nu vâneazã idei originale, nu anuntã noi directii, nu deschide orizonturi si nu lanseazã mode prin ceea ce face. El îmbrãtiseazã fãrã jenã melodrama, cautã succesul de public, îl obtine si provoacã astfel adevãrate evenimente în industria filmului. Cu alte cuvinte, puncteazã pe o directie profitabilã, acolo unde gãseste întotdeauna un public numeros, consumator de epopei romantice si melodrame, dar si destui cinefili pretentiosi, obositi si derutati de experimente bizare si uneori fortate, nostalgici sã vadã un film simplu (de obicei un love story), „sincer si corect”, cu o moralã de suprafatã, etern valabilã.
Creator de succes, Anthony Minghella este un regizor sfidãtor de clasic pentru aceste timpuri ale cinematografiei contemporane.