[Ambra Blu]

I hear stories from the chamber
How Christ was born into a manger
And like some ragged stranger
Died upon the cross
And might I say it seems so fitting in its way
He was a carpenter by trade
Or at least that's what I'm told
(Nick Cave & The Bad Seeds)

Cred ca lui Mel Gibson i s-a parut ca nu l-a torturat suficient pe William Wallace in "Braveheart" si a decis sa-i mai faca o continuare. Asa s-a nascut "The Passion of the Christ" - film tot cu batai, ca si "Braveheart", dar mult mai tehnic si studiat in scenele in care eroul - Iisus de data asta - este torturat, apoi ucis de catre oamenii rai. Ca "The Passion of the Christ" este un film controversat si suspectat de antisemitism, o stie toata lumea. Astea sint unele dintre riscurile la care se supun regizorii
care propun apocrife cinematografice, fie ca sint serioase - ca in cazul lui Scorsese contestat de biserica catolica dupa "The Last Temptation of
Christ", fie ca au un script care ia in ris scripturile - ca in cazul "Dogma". Spre deosebire de acestea doua, "The Passion..." e un film in litera
evangheliei. Evangheliilor, ca sa fiu mai exact, plus textele a doua calugarite crestine, toate folosite ca surse de inspiratie pentru film.

Dar, chiar daca "The Passion..."are premize de plecare conforme cu doctrina, el ramine un film eretic, facut cu mina stinga. Erezia lui nu ataca atit esentele, cit aparentele. Mai clar spus, Gibson propune in locul iconografiei clasice cu care te-a obisnuit Zeffirelli imaginea distorsionata a Christosului chinuit. Ati vazut ca atunci cind se intilnesc un rabin, un popa si un imam, se cheama ca e banc. Cind, in schimb, se intilneste un catolic (Gibson) cu un quaker (DP-ul Caleb Deschanel) nu mai e de glumit. Cind cei doi se inspira din picturile lui Caravaggio si chiar din Pieta lui Michelangelo, te astepti sa vezi imagini senine, in spiritul echilibrat al renascentismului. Contrar asteptarilor, filmul pare jupuit direct dinte
scoartele de piele ale vreunui manuscris din vremea cind paginii erau crestinati cu sabia.

Stilistic vorbind, filmul oscileaza intre iconic maiestuos (scena deschiderii in gradina Ghetsimani) si voyeurism aproape de cine verite (drumul pe via
dolorosa si crucificarea propriu zisa). Dai la o parte exhibitiile stilistice: crane shot-uri, slow motion-uri, dolly-uri, stergi singele de pe ochi si
incerci sa vezi cu ce-ai ramas din film. Povestea n-o cauti, c-o stii din Biblie si, in plus, filmul e vorbit in latina si aramaica, desi ar fi putut la fel
de bine sa fie vorbit in klingoniana, ca tot acelasi lucru as fi inteles. Personajele atunci. Iisus e personaj uman? Ma indoiesc. Dupa cum il reprezinta Gibson e mai dergraba sac de bataie, pe care romanii il bat in cuie pe o bucata de lemn. Iisus e personaj divin? Ma indoiesc. In afara de faptul ca ii lipeste urechea la loc lui Iuda si invie ca in filmele cu zombi, ce are Iisus, mai exact, din sfintenia celui consubstantial cu Dumnezeu?

Ma rog, asta nu inseamna ca filmul ar fi vaduvit de sentimentul religios. Poti sa fii religios si ca Tarkovski, si ca Gibson. Daca vrei sa iti traiesti
viata in penitente si autoflagelari ca baietii din "Numele trandafirului" (ntt, nu ma refer la filmul cu Sean Connery si Christian Slater), viziunea lui Gibson o sa ti se para OK. Oricum ai fi - crestin, necrestin, imaginile cu diavolul care se furiseaza investmintat in pelerina prin multime tinind la piept un copil batrin/ pitic sint halucinante si infioratoare. Tot filmul, de fapt,respira o atmosfera intunecata.

Oi fi luat eu cronica in risa, dar filmul e de plins. Nu cred ca poate schimba in vreun fel ce ai crezut/ n-ai crezut pina acum despre Christos, insa te umple de singe ca trei filme de Kitano la un loc. Cum dupa
vizionare am avut nevoie de o ablutiune, mi-am promis ca, pe viitor, sa ma uit numai la filme gen "Scooby Doo" iar pe Monica Belucci s-o vad numai in "Malena".