|
Filmul lui Bufnila
Cinematograful Acvatic
cine-roman valurit de
Ovidiu Bufnila
Bobina 4
Se certau fabuloasele. Se luau la harþã din te miri ce. Þipau. Bãteau din aripioare. Ce le mai plãcea! Sã se burzuluiascã. Sã se hlizeascã. Sã se mire. Sã întrebe în gura mare, sã comenteze. Sã se încontreze. Sã-ºi dea aere, mamã, mamã! Cine e mai tare decât ele?! Ei? Aveau de gând sã se întoarcã în structurile descriptive primare! Tocmai li se preschimbaserã instrucþiunile narative din cauza ploii informaþionale venitã de dincolo de orizontul vizibil! Câmpurile lor informaþionale remanente fuseserã supraexcitate iar atotcuprinzãtorul stãtea sã se nascã dintr-o clipã într-alta din marele orgasm al oceanului virtual.
ªi-acum urlau cu toatele. Cine îndrãznise sã le arunce-n vârtejul virtual ºi cã unde le cãra?! Care voia sã le tragã clapa?! Erau amestecate în vreun experiment militar?! Încãpuserã pe mâna piraþilor de dincolo de orizontul vizibil?! Ele erau oare corporalitatea piraþilor? Se jucau furtunile digitale? Erau fie fundalul rãzboaielor semantice fie corpul miraculos al gramaticilor digitaleeeee?
Unele râdeau în hohote. Ce îngâmfate! Ziceau c-au vãzut lucruri ºi mai ºi, cã nu se speriau cu una cu douã. Cã oricum or sã evadeze. Cã acesta-i gândul fundamental al tuturor fiinþelor fabuloase din toate timpurile temporalitãþii digitale.
Sã o ºteargã în imensitatea oceanului digital! Sau virtual? Sã se piardã-n universul digital, s-o apuce-n lung ºi-n lat pe mãrile ºi oceanele secretului. Sã se arunce-n vâltoarea virtualã a atotcuprinzãtorului. Dincolo de graniþele de necuprins ale fascinantului ºi încântãtorului univers digital! Sã conducã corãbii nebune ºi zvelte!
Sã caute comori fabuloase! Sã înoate în adâncuri în cãutarea diamantelor de luminã veche rãtãcite de la începutul începuturilor! Sã se întrupeze în corporalitatea marelui ºi teribilului ºi enigmaticului nimic.
Nimicul?
Nimicul nu era altceva decât primul vârtej digital virtual care era gata, gata sã absoarbã punctul sau mulþimea de puncte ce lua forme aiuritoare în bãtaia ploii de dincolo de orizontul vizibil. Gata, gata sã înghitã materia, nesfârºita materie, pentru ca mai apoi sã înmugureascã, înºelãtor, în corpul pervers al altor universuri.
Erau ºi fabuloase care aveau rãu de atâta profunzime!
Se þineau cu cioturile lor însângerate de pântecele moale, trandafiriu. Nici nu le trecea prin cap sã se arunce în hãul conceptual, sã se elibereze de ficþiunea generalizatã ºi generalizantã. Erau gata, gata, sã dea pe dinafarã. Sã-ºi verse putregaiul, viermii, emoþiile digitale, veninul, coºmarul trãirii, plictisul existenþei, puroiul, virtualitãþile ancestrale. Erau ameþite de-a binelea. O vorbã nu mai scoteau, rãsuflau întretãiat. Stãteau cu feþele lor descãrnate lipite de pieliþa trandafirie ºi priveau marea de flãcãri care parcã înghiþise universul digital, norii trandafirii ºi aproape întreg câmpul gramatical al tuturor ficþiunilor mele.
Unele se tânguiau de moarte. Meduza Cinematografica de orizontul vizibil fãcuse praf lumile digitale, cã schimbase pe deplin structurile narative ºi descriptive. Nu mai aveau unde sã se întoarcã. ªi-acum sã plece-n pribegie?
Dar dacã totul era o înscenare? Dacã nimic din ce vedeau în jurul lor nu era adevãrat?! Era poate o ficþiune exemplarã. Sau poate cã nici nu ieºiserã din oceanul digital?! Sau poate cã nici nu pãrãsiserã oceanul virtual! Sã fi fost lungul vis de dupã moarte?! Era dualitatea fermecãtoare a filozofiilor desuete? Sau manifestarea perversã a unei trinitãþi digitale cu adevãrat devastatoare?
Înfulecând bucãþi mari de vãzduh, norii trandafirii se înãlþarã spre înaltul cerului. Spânzurarã acolo de raza unei stele. Crescurã. Se umflarã. Gemeau de piraþi.
|