[ovidiu bufnila]

Campuri magnetice
un film de
Ovidiu Bufnila


bobina 28

Poate cã e conºtientã de singurãtatea ei. Poate cã s-a înghesuit în ea însãºi ºi a schimbat propoziþiile. Poate cã încã nu s-a hotãrât sã facã un miracol. Lucreazã doar cu zvonuri ºi cu trucuri ieftine.
Totalitatea, în textura ei, poate pãrea neserioasã, asta fiind diferenþa. Alteratã fiind propoziþia ei, totalitatea pare a fi scrisã, pare a fi construitã.
De aici încolo încep speculaþiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul, încep sã intre în scenã totalitãþile de toate felurile spre a fi descifrate.
Dar fiinþa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitatã. Existenþa ei în totalitate pare fãrã de sens, pare lipsitã de un plan ascuns.
La ce bun?
La ce i-ar fi trebuit totalitãþii atâta amar de specii?! Sã le aprecieze frumuseþea, culoarea, ingeniozitatea?!
O totalitate plictisitã în întregul ei poate fi o catastrofã. O totalitate insurgentã produce cutremure ºi bulverseazã bursele. Incontrolabilã, giganticã, perversã ºi rea ºi invidioasã ºi intrigantã.
Sau poate infimã, ca o boare de primãvarã, datã spre citire elitelor ºi maselor din Gazma, din Fodela ºi Pandorra. Sã fie atinsã cu înfiorare, cu evlavie.
Totalitatea acceptã o serie de poziþionãri ºi chiar de atitudini, de stãri confuze ºi contradictorii. Spre oponenþã sã fie textul-în-oglindã?!
Dar nu ar fi de neiertat sã vorbim despre antitotalitate de vreme ce totalitatea este una lipsind limitele absolute?
ªi nici aceastã propoziþie nu pare a fi valabilã de vreme ce totalitatea impune nemãsura ºi nemãsurarea ca nefiind cantitate, corporalitate. Iar corporalitatea este expresia bifurcaþiei nebãnuite.
Bifurcaþia are buletin de identitate.
Lipsirea de celule prin tunelare aparþine ºtiinþei, ea instituind instrucþiunea filozoficã a textului, spre recunoaºterea autoritãþii.
Totalitatea pare a fi o calitate a autoritãþii.
Când cititorul de texte, arogant, vrea sã expliciteze întregul text, fie nuveletã sau roman, nimereºte în deºert.
Îngrijindu-se de metoda sa, de enciclopedia sa, de inventarul sãu, cititorul de texte nu admite oponenþa. El deþine secretul ºi direcþioneazã.
Cu mâna întinsã spre apus sau spre rãsãrit, cititorul de texte cade în desuetudine pe mãsurã ce textul se desfãºoarã. El nu admite imperfecþiunea ºi strigã aceasta în timp ce se scufundã în istorie.
Istoria nu pare a se sfârºi atâta vreme cât numerele critice ºi dimensiunile critice ale fiinþei guverneazã elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulþirea fiinþelor la nesfârºit þine de o economie a viului dar ºi de filozofia textului, ficþionalul fiind constructul fundamental.
Poate cã autoritatea este neutrã, pe fond. Poate cã totalitatea nu existã ca stare ºi atunci nu existã un text prestabilit. Nu existã nimic.
Totul nu e decât o fulguraþie iar totalitatea o aparenþã. Pentru noi ea pare însã pe deplin consistentã, corpul dãruit perversitãþii.