[Bagheera]

Un film e bine sa-l savurezi in sala de cinema, un musical e indicat sa-l vezi tot acolo, dar daca nu vezi Chicago in sala de cinema, pierzi o experienta foarte puternica. Nu e vorba doar de songuri, toata coloana sonora e alcatuita din zgomote ce devin note ale unei delicioase partituri, si care inghesuite intr-un ecran tv, nu mai au nici un rol. Ex: scena tangoului din puscarie. Mai tineti minte cum: pic,pic, curge robinetul, buf, buf pasii paznicului, tinc, tinc unghiile batand darabana, hrrrr scaunul pe podea...Daca nu il vezi intr-o sala dotata fonic excelent, risti sa ai un sentiment de neimplinire. L-am vazut pe scena mai intai, apoi intr-o sala proasta din punct de vedere acustic, pe caseta video, si ,in sfarsit, l-am vazut intr-o sala excelenta.WOW! Efectul e teribil. Eu n-am rezistat la Moulin Rouge, dar Chicago...m-a tintuit in scaun!
Nu cred ca arta trebuie sa-si propuna sa cultive valorile morale. Evident ca Chicago este incarcat de cinism. Este suficienta replica de final: "Multumim...N-am fi reusit fara voi!" spun Velma si Roxie, criminalele ajunse staruri, in libertate. De ce ? Pentru ca totul e un circ, spune Billy Flynn, avocatul . Morala: In cinzeci de ani, toate or sa se schimbe, dar acum, e asa placut sa traiesti ALL THAT JAZZ....(songul Nowdays, din final).
Montajul este senzational ! Cu ajutorul lui, toate trecerile din fantasma in realitate capata slipire. Deja nu mai tine de tehnica, baietii au facut arta din asta. M-am intrebat daca nu cumva au lucrat pe story board.
Exista o diferenta fundamentala intre spectacol si film, si anume ca in spectacol nu se prezinta decat ce se intampla in puscarie. Spectacolul este huge, in varianta pe care am vazut-o eu, cel putin. Pentru a lega momentele muzicale, in film s-a optat pentru o solutie cam facila, as zice: toate momentele muzicale se intampla in mintea lui Roxie Heart. Dar montajul a reusit sa scoata din banalitate aceasta rezolvare, care miroase de la o posta a gaselnita. Dar, s-au scos...si-au luat si Oscarul!
Actorii se achita foarte bine de misiunea lor! De altfel, CZJ a avut ceva experienta in musical, inainte de Chicago, si asta se vede...Iar Queen Latifah este stralucitoare.
Povestea e simpla?! Foarte bine ! Orice scenariu bun are la baza o poveste simpla. Am putea sa ne intrebam daca este sau nu, captivanta! Povestea, dupa un caz real, intamplat in '20, e a unei fete care visand sa ajunga star, sfarseste prin a ajunge in puscarie. Va reusi ea sa scape? Sigur!!! Asta o aflam inca de cand il angajeaza pe Billy. Se spune despre el ca nu a pierdut nici un proces! Din acest punct nu mai e de interes daca o sa scape sau nu, Roxie, ci CUM o sa scape. Tot de aici incepand,filmul devine o satira la adresa sistemului american. Justitie, coruptie, presa, toate fac sa se invarta rotitele aceluiasi mecanism, acela de a crea Vedeta. Asa vazute lucrurile, povestea se termina de fapt, in momentul in care Roxie l-a angajat pe Flynn. De acum, nu ne mai intereseaza daca Roxie va fi eliberata, caci va fi, ci daca va ajunge STARUL care viseaza sa fie!!! Din aceasta cauza, unii pot fi nemultumiti. E o chestie de optiune mai departe, daca vrei sa ramai in sala sau nu, din acest punct al derularii povestii.
Dar, calitatea unui musical nu sta in povestea lui. De obicei, e una relativ simpla, tocmai pentru a permite momentelor muzicale sa se decupeze. Cred ca in Chicago s-a reusit mai mult decat o inlantuire de songuri.
Gorzo scria ca Chicago nu are totusi, gratia musicalului clasic. Sigur nu o are. Insa,din tot, de la taietura cadrelor, la coregrafie, de la interpretarea actorilor, la inteligenta ascutita a regizorului, de la "coloana sonora", la decoruri si costume, razbate forta si vitalitatea secolului xxI. E un film care iti cere sa fii indraznet si sa lasi deoparte nostalgia.
Nu-mi place sa dau stele unui film, fiecare cu steaua lui, una singura.