[Ambra Blu]

I like the idea that I’m taking a genre that already exists and reinventing it, like [Sergio] Leone reinvented the whole Western genre…I think I’ve taken on an established genre like the pulp thriller and made it challenging to myself and my audience.
(Quentin Tarantino)



Daca as fi un cenzor de genul celor descrisi de Ray Bradbury in ‘Fahrenheit 451’ si, in loc de carti, as arde filme, as proceda sistematic. As face o lista de filme care ard, as numi-o Iconoclast si as incepe s-o umplu: productii care incalca tabu-uri, sfideaza dogme si conventii si darima statui in templele cinematografiei din Hollywood sau Bollywood.



Din fericire, eu nu sint un astfel de cenzor. Ca atare, in aceasta rubrica nu numai ca n-o sa distrugem filme ratificate cu R si NC – 17 ci, dimpotriva, o sa le privim cu respect. Lista cu eretici este lunga : Kurosawa (Rashomon), John Boorman (Delivernace), Kubrick (Clockwork Orange), Godard (Bande a parte), Tom Tykwer (Lola Rennt). Roger Avery (Killing Zoe), Wong Kar-wai (Ashes of Time), Myrick & Sanchez (The Blair Witch Project). Nu-I putem ignora pe Truffaut (Les 400 cents coups), Stone (Natural Born Killers), Terry Gilliam (Brazil) sau Lars von Tier (Europa). Last, but not least, iconoclastul meu favorit, ereticul care mixeaza film noir cu black films, tatal lui ‘Kill Bill’, maestrul asasin – Quentin Tarantino.



Urmare a cistigarii unui ‘Palme d’Or’ la Cannes si a unui Best Original Screenplay la Oscar, ‘Pulp Fiction’ (US, 1994) intra in atentia criticilor de film, dornici de etichetari si catalogari. Filmul este, pe rind, crime thriller, gangster movie, modern noir sau arthouse action movie. De asemenea, ‘Pulp Fiction’ a devenit cel mai influent film al anilor ’90, ale carui surse de inspiratie se gasesc in dialogurile lui David Mamet, proza politista a lui Raymond Chandler, ‘Rashomon’ al lui Kurosawa si jocurile video. Cum respectivele etichetari si afiliatii culturale sint notiuni deja cunoscute multor consumatori de film, n-am sa insist pe acest aspect.



Tarantino a avut un debut underground exploziv cu ‘Reservoir Dogs’, a intrat in mainstream cu ‘Pulp Fiction’ si, odata statutul de film cult dobindit, va incerca probabil sa cistige si consumatorii de manga si arte martiale cu ‘Kill Bill’. ‘Pulp Fiction’ nu e prea avangardist din punct de vedere vizual : abunda medium shots-urile si close-up-urile, cadre care, in acceptiunea lui Tarantino, transmit cel mai bine emotiile actorilor. Felul in care DOP-ul Andrezj Sekula foloseste trunk shots si Mexican stand offs nu egaleaza ofensiva vizuala din ‘Reservoir Dogs’. Nu partea vizuala face din ‘Pulp Fiction’ un demolator de curente cinematografice, ci povestea in sine.



‘Pulp Fiction’ inseamna ‘three stories about one story’. Trei episoade isi intersecteaza firele in ceea ce initial pare un labirint narativ dar care, in final, se dovedeste a fi o poveste extreme de coerenta: ‘Vincent Vega and Marsellus Wallace’s Wife’ e prima poveste, in care intilnim gangsteri, discutii despre masaje la picior, hasis, supradoze de heroina si interventii divine. ‘The Gold Watch’ ne arata o poveste de dragoste intre un boxer si sotia lui frantuzoaica, sado-masochisti si o reglari de conturi. In ‘The Bonnie Situation’, filmul capata o structura circulara : toate intrigile capata deznodamint, iar destinele personajelor sint edificate : cine nu moare impuscat, se decide sa inceapa o noua viata. Elemente relativ disparate se integreaza coerent in textura filmului : parafrazari din Biblie, slang, anii ’50, criminali platiti, ‘incomfortable silences’, jafuri armate, o masina care sare un hop si un pistol care se descarca accidental intr-un individ care de abia fusese salvat, Vincent Vega citind ‘Modesty Blaise’ pe WC, cum sa scapi de un cadavru intr-un timp record, etc.



In concluzie, ‘Pulp Fiction’ este o tapiserie antologica, pe care, alaturi de Tarantino, mai decoreaza Uma Thurman, Harvey Keitel, John Travolta, Samuel Jackson si Philip Roth. Ar fi pacat sa n-o avem in casele noastre.